“Catane” este mai mult decât un film de debut, este un univers rural pe care îl iubesc”, mărturiseşte, într-un interviu acordat News.ro, Ioana Mischie, regizoare care prin acest film invită publicul din 26 ianuarie să urmărească evoluţia unui “erou colectiv”, “să redevenim umani, să ne redobândim creativitatea şi înţelepciunea, să ne redobândim toleranţa”. Aproape 7 milioane de persoane din România beneficiază de un fel de ajutor social. “Filmul îşi propune să ofere o hartă emoţională a unor cazuri atipice, nu o hartă statistică sau sociologică. Şi este o satiră, o formă de autoironie stilizată, nu o investigaţie. Consider că tema justiţiei sociale este fundamentală pentru societatea în care trăim şi merită să o explorăm şi să o dezbatem în toate formele ei”. Ea lansează însă un avertisment: spectatorii au nevoie de dress code obligatoriu la fiecare proiecţie: “simţul umorului activat, autoironia uşor augmentată şi joie de vivre-ul scos de pe Switch off”.
News.ro: Cum a apărut „Catane”? Care este povestea filmului?
Ioana Mischie: Filmul “Catane” s-a născut dintr-o colecţie nesfârşită de întrebări: cum putem fi mai umani, mai apropiaţi, mai uniţi într-un sistem societal care ne învaţă să ne ignorăm unii pe alţii? Cum anume putem înceta să ne mai judecăm în permanenţă şi să începem să ne înţelegem unii pe alţii? Suntem oare pregătiţi să locuim într-o lume fără eroi şi fără vinovaţi clari şi să ne acceptăm toate imperfecţiunile? Cum putem folosi umorul ca pe un instrument vindecător al unor răni sociale extrem de adânci? Poate cinema-ul să fie un spaţiu de reconciliere şi reapropiere?
Am ecranizat mai degrabă o suită de întrebări, decât răspunsuri, într-o comedie neagră poetică, despre o confruntare între două comunităţi diametral opuse, între două categorii contradictorii: aparenţă şi esenţă, urban şi rural, apolinic şi dionisiac, contemporan şi arhaic, analitic şi instinctual. Este un film colectiv despre o comunitate care ajunge să mintă pentru a supravieţui şi despre un stat care ar vrea să afle adevărul, dar, pe măsură ce descoperă o suită pluristratificată de adevăruri, nu ştie cum să le gestioneze. M-au fascinat dintotdeauna comunităţile imperfecte şi modul în care ne putem folosi imperfecţiunile ca o formă sublimă de complementaritate.
În 2011 am scris iniţial „237 de ani”, scenariul care a inspirat filmul „Catane”, ca scenariu de licenţă în cadrul UNATC, coordonat de domnul profesor Valeriu Drăguşanu. După absolvire, l-am re-re-re-scris periodic, cu foarte mult drag, cu foarte multă pasiune şi cu foarte multă nelinişte pe alocuri, până a devenit un film multidimensional.
Este inspirat de o constelaţie de întâmplări reale, culese cu multă răbdare din multiple regiuni est-europene, fiind însă profund stilizat pentru a reda o realitate poetică. Mi-au fost muze fluide copilăria mea predominant rurală, dar şi anii de nomadism cultural pe cinci continente. Am avut marea şansă să explorez lumea prin intermediul multiplelor rezidenţe de creaţie, să compar şi să contrastez practici artistice, sociale, axiologice şi, după aceea, să le distilez într-un film care este doar un început dintr-o antologie mult mai amplă.
În 2015 am realizat un scurtmetraj („237 Years”) ca prolog pentru film; a fost produs de Legende Films, companie din Franţa câştigătoare de Oscar, şi produs local de Alma Bacula, de la Icon Films. Acel exerciţiu cinematografic ne-a accelerat mult întregul parcurs. După o dezvoltare asiduă a scenariului, a urmat un parcurs imprevizibil al finanţărilor, care a însumat peste 10 ani. Deşi era multipremiat internaţional, scenariul nostru era adesea marginalizat local de comisiile centrelor de finanţare, ani la rând, până într-o zi când a primit nota maximă la concursul CNC şi s-a deschis o şansă reală de a-l aduce la viaţă. Bucuria a fost cu atât mai mare cu cât am câştigat pe atunci cu Studioset, o casă de producţie condusă de oameni din generaţia noastră.
În aceşti mult-prea-mulţi ani am pierdut oameni foarte dragi (mi-am pierdut tatăl, profesorul coordonator, o parte din echipa scurtmetrajului), dar am şi cunoscut profesionişti noi de excepţie cărora le sunt foarte recunoscătoare.
În plus, am devenit mamă şi mi-am promis că nu voi mai face decât proiecte pe care le iubesc. Am învăţat să spun „nu” proiectelor-compromis şi să spun „da” proiectelor care mă reprezintă şi care contribuie la o formă de ADN creativ în care cred. Filmarea a reunit 19 zile, o durată extrem de scurtă pentru complexitatea unui astfel de proiect, dar am folosit această constrângere ca pe o oportunitate şi ne-a obligat să păstrăm esenţa proiectului.
“Catane” este mai mult decât un film de debut, este un univers rural pe care îl iubesc şi, totodată, un stil poetic care cred că poate transforma lumea în care trăim într-o direcţie mai caldă, mai empatică şi mai umană. Povestea explorează evoluţia unui erou colectiv. Noi toţi facem parte din acest erou colectiv. Este un film care ne invită să practicăm introspecţia în tandem cu o porţie contagioasă de joie de vivre.
Actorii absolut minunaţi care s-au alăturat proiectului au personalizat şi au propulsat povestea. Unul dintre personaje începe ca proto-antagonist şi devine gradual uman. Este Inspectorul Mitrea, interpretat de Costel Caşcaval, care redă un credo narativ în care cred: că nu există antagonişti şi protagonişti puri, ci amestecuri de bine şi rău pe care le echilibrăm diferit. Primarul Pamfil, interpretat de Mihai Mălaimare, are mai multă umanitate decât rigoare. Întrebarea care se naşte din contrastul celor doi este: în ce proporţii putem fi deopotrivă umani şi echitabili, subiectivi şi obiectivi?
Am vorbit public despre foarte multe dintre rolurile marcante, însă de această dată aş vrea să subliniez rolurile formidabile pe care le interpretează actriţele din acest film: Iulia Lumânare, Ioana Abur, Alina Chivulescu, Flavia Hojda, Liana Mărgineanu, Ioana Casetti, Marina Dascălu, Bodai Alexia, Bodai Antonia. Fiecare dintre ele au un umor rafinat şi au adăugat tandreţe şi spirit creativ acestei călătorii.
Filmul surprinde două şcoli de gândire profund contrastante: tabăra unor săteni care au declarat că au dizabilităţi pentru a nu plăti impozite la stat şi tabăra unor inspectori care sunt porniţi să facă dreptate. Concepţia lor despre dreptate este însă dezvoltată in abstractio; este o construcţie fictionala pe care şi-o imaginează distant, de la un birou, nu coincide pe deplin cu realitatea pluridimensională de pe teren. “Catane” descrie un fragment societal care mă preocupă la nivel profund: cum putem îmbina adevăruri contradictorii? cum putem ajunge la o formă de convieţuire umană? cum putem gândi o formă de justiţie socială funcţională, empatică? cum anume putem evolua individual şi colectiv simultan, nu doar individual sau doar colectiv?
Chiar dacă totul pare un întreg sistem de complicităţi, în care nici sătenii, nici inspectorii nu sunt pe deplin ceea ce par, în definitiv ajung să se cunoască unii pe alţii, să se asculte şi să se înţeleagă. Acel punct de intersecţie final mi se pare extrem de puternic în contextul extrem de polarizat în care trăim astăzi. Sunt un colecţionar de intersecţii între puncte de vedere distincte. Imaginea, compusă dintr-un puls de tableaux vivants, semnată de George Dascălescu, şi muzica poetică adusă la viaţă de Emiliano Mazzenga au propulsat exponential acest film şi vor aduce o experienţă unică fiecărui spectator în parte. Sunt recunoscătoare că am avut şansa să îmi fie film de debut.
Filmul a fost deja selectat la IFFI Goa iar scenariul a fost premiat de mai multe ori. Ce înseamnă aceste confirmări, când încă nu a fost văzut de publicul larg în cinematografe?
I.M.: Într-adevar, încă din etapa dezvoltării, scenariul a fost selectat la zeci de programe găzduite de festivaluri notabile: Berlinale Talents – Script Station, Sundance Workshop, Cannes Screenwriters Pavilion, Les Arcs Film School Village, Eastweek – Trieste IFF, Generation Campus, Low Budget Film Forum, Manaki Script Lab, FEST Pitching Forum. Acest parcurs a însemnat enorm pentru procesul meu de învăţare şi înţelegere a ecosistemului cinematografic. Scenariul a primit încă din acele etape preliminare numeroase premii, care au atras ulterior atenţia finanţatorilor şi partenerilor internaţionali. Era singura comedie neagră care călătorea atât de amplu şi era o raritate pentru ca de obicei, comediile au reputaţia (falsă) de a nu călători cu uşurinţă.
În etapa finanţării, am reuşit să atragem o coproducţie armonioasă cu Italia şi prestigioasa finanţare Eurimages, care în acel an era axată pe practici sustenabile. Grila lor de organizare internă pentru filme verzi ne-a ajutat mult să ne definim metodologia filmării şi să căutăm soluţii pentru a pretui satele în care am filmat.
Fiecare festival a citit filmul diferit: în Hollywood a fost apreciat ritmul poetic, în India a fost o fost perceput ca o lume imersiva, în Iran a devenit un act de curaj, în Europa este văzut ca o meditaţie socială, iar în România este sursa vie de autoironie. În etapa lansării festivaliere, luna noiembrie a fost un triplu succes: am primit o primă nominalizare hollywoodiană, propulsând filmul printre cele cinci filme din întreaga lume cu cea mai bună muzică originală; premiera mondială a avut loc la festivalul de clasa A IFFI Goa; în aceeaşi lună iar la doar câteva zile diferenţă a urmat o selecţie la FAJR, Iran, un festival de clasă A, recunoscut de FIAPF. Fiecare festival a apreciat şi a reliefat o nouă dimensiune a filmului.
Premiera mondială din India a fost emoţionantă, pentru că am râs şi am plâns împreună cu o sală plină-ochi de oameni, iar la final am rămas încă cinci ore după film doar pentru a ne îmbrăţişa şi pentru a povesti despre cum a luat naştere şi despre ce putem face în continuare. Persoanele din India au o curiozitate monumentală pentru cinema şi respectă fără margini orice profesionist din industria de film. Tot în India am cunoscut sute de profesionişti din Asia şi îmi doresc mult să reuşim să creăm punţi comune. Cred că avem multe de învăţat unii de la alţii din punct de vedere cultural, însă ceea ce mi s-a părut cel mai fascinant este că India avea, la un moment dat, 20.000 de săli de cinema şi, pe lângă acestea, multiple forme de „cinema nomad” sau „cinema mobil”. Familiile indiene transformaseră cinematografia într-un ritual săptămânal. În Romania, în schimb, avem mai putin de 20 de săli de cinema de stat şi mersul la cinema este privit cu foarte mult scepticism şi cu o oarecare teamă. Însă, i-aş încuraja pe spectatori să depăşească aceste prejudecăţi şi să se reapropie de filmul românesc pentru că s-ar putea să aibă parte de cele mai frumoase surprize pe marele ecran.
În Iran a fost o deplasare cu foarte mult suspans şi cu multe provocări reale. Publicul a perceput filmul ca fiind îndrăzneţ şi necesar. În plus, la fiecare cadru exterior din film, cineva din sală spunea “wow!” pentru că era atât de diferit de relieful uscat al Shirazului.
FAJR a fost cu totul diferit de orice alt festival la care am participat, pentru că am cunoscut profesionişti din ţări la care, în mod normal, nu avem acces în regiunea noastră: Liban, Oman, Irak, Bangladesh, Coasta de Fildes, Ghana etc. Am explorat cultura persana şi am înţeles mai bine, de la faţa locului, situaţia complicată prin care trec ţările din Golf.
Parcursul festivalier de-abia a început şi aşteptam cu nerăbdare să îl continuăm cât mai calitativ. Aceste confirmări aduc vizibilitate internaţională proiectului şi îi conferă valoare universală. Faptul că un film poate fi înţeles şi apreciat de oameni de pe multiple continente nu poate fi decât înălţător.
Ceea ce mă emoţionează deplin însă este aducerea filmului acasă, aici unde poate fi resimţit senzorial, verbal şi filosofic, aici unde fiecare pixel are o dublă-triplă-cvadruplă semnificaţie şi aici unde înţelegem la nivel profund. Am avut o avanpremieră la Târgu Jiu, unde au participat şi bunica mea, în vârstă de 94 de ani, şi mama mea, şi a fost o sală plină sublimă. Am avut avanpremiere sold out în Bucureşti, la Cinema “Elvire Popesco”, şi le sunt recunoscătoare tuturor celor care şi-au luat bilet să cunoască întreaga echipă. Am avut o sublimă proiecţie la Cinema Studio, la Timişoara, unde publicul a reacţionat cu atât de multă bucurie la film.
Urmează pasul cel mai important: lansarea în toată ţara, începând cu 26 ianuarie. Mulţumită distribuitorilor Forum Film, avem deja 70 de săli de cinema confirmate şi este, până acum, cel mai amplu proces de distribuţie prin care am trecut. Important este, însă, ca aceste săli să devină pline de energie, de reacţii şi de viaţă, aşa cum este şi filmul. Cred că acest film este un dar pe care îl oferim tuturor celor care sunt în căutarea unei comunităţi şi a unor atitudini noi. Invit toate generaţiile să participe la proiecţie cu multă curiozitate şi cu multă candoare, pentru a se bucura de o călătorie unică, atât în interiorul fiecăruia dintre noi, cât şi în exteriorul societal atât de alambicat. Doar că avem un dress code obligatoriu la fiecare proiecţie: simţul umorului activat, autoironia uşor augmentată şi joie de vivre-ul scos de pe Switch off.
Ce primează pentru dumneavoastră: validarea operei în mari festivaluri sau cea a spectatorilor? Poate un film să le aibă pe amândouă?
I.M.: Aş spune ca primează reacţia privitorilor, indiferent că aceştia sunt de la festivaluri de clasă A, din oraşe de provincie, din sate, din cartiere fără acces la săli de cinema sau din metropole high-end. Povestea a fost deja plurivalidată, însă, consider că spectatorii sunt singurii care o pot continua şi avansa în cel mai frumos mod cu putinţă. Un film nu se termină în momentul distribuţiei, de-abia atunci îşi începe adevărata călătorie în spaţiu, timp şi spirit, adevărata viaţă în lume. Un film multidimensional poate să genereze un nou sistem semiotic şi îmi place să cred că are o forţă nativă magnetică pentru multiple categorii de public. Am întâlnit spectatori care au venit la aproape toate avanpremierele şi mi-au spus că au văzut de fiecare dată ceva nou. Miza noastra a fost să aducem la viaţă esenţa unei poveşti neabordate până acum în cinema şi faptul că este înţeleasă şi rezonează cu oameni din România şi de pe glob ne face să înţelegem că este mai mult decat un film artistic, este un film necesar.
Cred că, în România, cinematografia a pendulat adesea între: filme exclusiv de festival sau filme exclusiv de public. Eu caut împăcarea, echilibrul, complementaritatea în ceea ce fac. Nu cred că este complicat să facem filme cu un puternic stil artistic şi, deopotrivă, cu straturi narative care pot fi lin decodate de orice generaţie. Însă, ceea ce este cu adevărat complicat este întregul sistem de promovare şi de marketing asociat filmelor. În România, ne confruntăm cu o lipsă cronică de infrastructură în ceea ce priveşte existenţa sălilor de cinema de stat. Cinci judeţe din România nu au nicio sală de cinema. Pe lângă aceste aspecte, asistăm şi la o prăpastie culturală. Din lipsă de bani, de interes şi de timp, românii nu au mai prioritizat de foarte mult timp filmul românesc. Dar filmul românesc poate fi mai revelator pentru noi decât orice altă producţie din orice altă ţară. Aşa cum spunea Jean-Claude Carrière, fiecare ţară are un cinema al ei, aşa cum are un folclor propriu.
După lansarea naţională, îmi doresc să facem proiecţii speciale pentru categorii sociale defavorizate, care nu şi-ar permite să plătească un bilet la cinema. Am făcut o primă proiecţie pentru vârstnici, mulţumită asociaţiilor „Niciodată singur” şi „Omenia”, şi ne-a bucurat să auzim un murmur de zâmbete în sală.
Problema ajutoarelor sociale este în vizorul autorităţilor, dar doar de faţadă pentru că nu a fost real aprofundată, analizată. De ce aţi ales să vă opriţi asupra acestei teme?
I.M.: Aproape 7 milioane de persoane din România beneficiază de un fel de ajutor social, dintre care majoritatea sunt îndelung meritate, dar din când în când se strecoară şi cazuri suspecte. Marea noastră întrebare a fost: ce poveşti de viaţă se pot ascunde în spatele cifrelor? Ce se întâmplă când anumite instituţii uită că lucrează cu oameni, nu cu cifre? Filmul îşi propune să ofere o hartă emoţională a unor cazuri atipice, nu o hartă statistică sau sociologică. Şi este o satiră, o formă de autoironie stilizată, nu o investigaţie. Consider că tema justiţiei sociale este fundamentală pentru societatea în care trăim şi merită să o explorăm şi să o dezbatem în toate formele ei. Foarte multe probleme vitale sunt marginalizate constant. Unde se termină responsabilitatea individuală şi unde începe responsabilitatea instituţională? Cât de mult putem să le cerem oamenilor să fie corecţi într-un sistem social care nu este întru totul echitabil? Cât de mult putem să le pretindem oamenilor să fie perfecţi într-o lume imperfectă? Poate fi justiţia dusă la capăt cu bine fără nicio fărâmă de empatie pentru cei implicaţi?
În cazul filmului, tema surprinde o metaforă profundă cu privire la contextul social în care trăim. Este un paradox că, în contextul de faţă, această problemă reapare la ştiri.
Filmul vorbeşte, în definitiv, despre un întreg sistem de complicităţi din care tindem să pierdem ceea ce este esenţial: umanitatea. Invitaţia deschisă pe care o lansează filmul este să redevenim umani, să ne redobândim creativitatea şi înţelepciunea, să ne redobândim toleranţa, să nu le poziţionăm pe ultimul loc în scara valorilor noastre interioare. Şi să acceptăm că uneori putem să greşim, iar în acele situaţii nu este un capăt de ţară: ne putem ierta şi vindeca reciproc. Ce învăţăm despre noi înşine atunci când refuzăm să mai căutăm vinovaţi? Cum ne putem conserva umanitatea într-o lume ultra-birocratică, blindată cu un surplus de proceduri gândite pentru a bifa, nu pentru a cunoaşte realitatea? Cum se poate reconstrui încrederea după ce a fost pusă sub semnul suspiciunii? Sunt întrebări care mă preocupă intens, dar atât timp cât le explorăm împreună cu seninătate, nu cu încrâncenare. Filmul este o călătorie senină prin tematici vitale pentru mediul contemporan în care trăim.
