Într-o postare pe Facebook, aceasta critică vehement prejudecățile care domină discursul public cu privire la statutul magistraților, dar și schimbările legislative care le afectează cariera, fără o reală înțelegere a muncii din spatele robei.
„Nu interesul financiar mă animă. Nu sunt un milog, un cerșetor”, precizează judecătoarea, într-un demers de delimitare de etichetele stigmatizante aplicate colegilor care au îndrăznit să se exprime public în apărarea profesiei. Ea spune că este afectată profund nu de propria situație, ci de nedreptatea care lovește întregul corp profesional și de prejudiciul de imagine care se răsfrânge inevitabil asupra actului de justiție.
Postarea evocă sacrificii personale profunde – de la weekenduri petrecute în fața dosarelor în locul timpului petrecut cu familia, până la imaginea sfâșietoare a propriei fiice, „rămasă ultima la grădiniță, uitându-se lung pe geam”, în așteptarea unei mame întârziate de ședințe interminabile. „Copilul meu nu era egal cu ceilalți copii. Și nu în sensul pozitiv al lucrurilor”, notează magistrata.
Lucia Dobrin descrie traseul profesional cu o luciditate lipsită de emfază: admitere dificilă la Facultatea de Drept, concurență extrem de dură la Institutul Național al Magistraturii, promovări obținute în urma unor concursuri unde „nota 10 era de regulă pragul minim”. În tot acest timp, salariile au fost modeste, în contrast cu volumul de muncă uriaș, mai ales în primii ani de carieră.
„Judecătorul român muncește cât cinci judecători din alte țări cu sisteme de drept consolidate, pe venituri mai mici”, afirmă judecătoarea. Totodată, ea atrage atenția că, dincolo de salariu, magistratului îi este interzis să obțină venituri suplimentare din alte surse – o interdicție ce nu se aplică multor alte categorii profesionale.
Principalul reproș vizează modificările legislative care impun menținerea magistraților în activitate până la 65 de ani. Lucia Dobrin consideră că această măsură este profund inechitabilă, mai ales în absența unei restructurări a schemelor de personal din instanțe. „Nu va crește numărul de judecători prin creșterea vârstei de pensionare, câtă vreme nu se măresc schemele de personal. Doar nu vor accede alții”, avertizează ea.
Judecătoarea vorbește despre epuizarea fizică și psihică acumulată în decenii de muncă intensă, într-un sistem subdimensionat. „Să faci timp de 25 de ani munca a cel puțin 5 judecători (…) este epuizant. Și să vii și să îi spui unui astfel de judecător că este obligat să rămână în sistem în exact aceleași condiții până la 65 de ani nu este echitabil.”
Judecătoarea își încheie mărturia cu o replică amară la adresa celor care, în spațiul public, îi etichetează pe magistrați drept „nesimțiți, îmbuibați, corupți, proști, analfabeți”. Asemenea etichete, afirmă ea, nu sunt doar nedrepte, ci și profund dăunătoare pentru încrederea în actul de justiție.
„Este o imensă inechitate și un mare deserviciu adus actului de justiție însuși”, conchide magistrata.
Luciei Dobrin solicită, implicit, o dezbatere matură, dincolo de clișeele despre „privilegii”, și o regândire a politicilor publice în justiție care să țină cont de oameni, nu doar de cifre.
