Prof. Dr. Mustafa Özdoğan este un medic oncolog recunoscut la nivel internaţional, cu experienţă în tratamente integrate şi personalizate pentru pacienţi cu forme complexe de cancer. La spitalul Memorial Göztepe din Istanbul, Prof. Özdoğan conduce Centrul Cancerului şi coordonează programe avansate de oncologie. Aici ajung pentru îngrijire pacienţi din toată lumea, inlusiv din România. Medicul a explicat pentru News.ro cum au evoluat tratamentele de specialitate în ultimii zeci de ani, în ce mod a crescut rata de supravieţuire a pacienţilor, dar şi cât este de importantă relaţia medic-pacient dincolo de terapiile de specialitate. Procesul de vindecare pentru mulţi pacienţi începe abia după ce s-au vindecat de cancer, spune medicul. Oamenii ajung să fie recunoscători pentru diagnosticul de cancer pentru că, spun ei, odată cu el au reuşit să îşi dea seama ce este esenţial în viaţă şi să se elibereze de toate sarcinile inutile. Medicina este o artă, spune medicul, iar tratamentul înseamnă, pe lângă medicaţie, inclusiv vocea medicului şi modul în care atinge pacientul.
Profesorul, care are zeci de ani de experienţă în domeniu, spune că cele mai mari dorinţe ale sale sunt să creeze alături de o echipă de specialişti un medicament accesibil pentru cancerul de sânge, dar şi un vaccin pentru cancer, pe care să şi-l poată permite toţi pacienţii.
Redăm integral interviul acordat de medic News.ro:
Cum aveţi grijă de traseul pacientului oncologic prin tot ce înseamnă acest centru?
Tratamentele oncologice s-au schimbat foarte mult în ultimul timp, în trecut din cinci pacienţi doar doi reuşeau să rămână în viaţă, iar acum putem spune că este vorba despre patru din cinci, iar în acest număr mă refer la o insănătoşire totală. Tot ce înseamnă AI, tehnologie, pe măsură ce se dezvoltă tot ce înseamnă partea ştiinţifică ,a apărut din păcate un factor negativ asupra omenirii: pe de o parte apare o singurătate şi pe de altă parte apare o limitare de situaţie.
În 30 de ani de experienţă, exact asta am observat, sunt unul dintre medicii oncologi renumiţi din Turcia, dar ceea ce mă deosebeşte de ceilalţi este că abordez medicina ca o artă pentru că, da, medicina este o artă, este o artă, eu asta cred, vocea, atingerea asupra pacientului, tratamentul, toate sunt foarte importante în tot tratamentul pe care noi îl aplicăm.
Noi suntem obligaţi să ne facem treaba exact cum trebuie, fiecare pacient are dreptul şi aplicăm cele mai bune tratamente mondiale, noi aplicăm absolut cea mai bună tehnologie dar nu asta este mândria noastră. Toate acestea sunt nişte condiţii obligatorii pe care trebuie să le îndeplinim. Ceea ce este responsabilitatea noastră, pacientul când ajunge în acest centru să se simtă ca la el acasă şi să nu plece de aici până nu ne îmbrăţisăm.
Am un pacient cunoscut în ţară, în România, la primele tratamente iniţial era foarte foarte obosit, şi de fiecare dată când venea era trist pacientul, şi atunci am avut o rugăminte la acel moment: să-mi trimită, de acasă, numărul de paşi pe care îi face. Şi dacă ar fi făcut peste 3000 de paşi îi trimiteam un zâmbet şi pentru 5000 de paşi o inimioară. Este o cale de comunicare foarte simplă care continuă de luni de zile.
Puterea pacientului a revenit mult mai mare, a început să facă 7000 de paşi pe zi, tristeţea a dispărut apărând acest zâmbet pe faţa pacientului. Şi de fiecare dată când ne vedem ne vedem cu dor şi ne îmbrăţişăm şi ne bucurăm că ne-am văzut.
Avem o relaţie foarte apropiată cu familia pacientului şi ei primim din partea lor o grămadă de inimioare. E de fapt un singur semn, o inimioară, un zâmbet dar schimbă stilul de viaţă al pacientului. Pentru acest motiv sunt în acest centru medical.
Cum s-a schimbat tratamentul diferitelor tipuri de cancer, faţă de acum 30 de ani, cum este acum?
În trecut, acum 30 de ani, noi aplicam tratamente exact pentru organul respectiv, astăzi aplicăm tratamente având în vedere biologia tumorii respective. Dar nu ajută doar biologia tumorală. Sunt foarte importante genetica pacientului, condiţiile sociale, partea financiară, distanţa faţă de noi, suportul medicilor apropiaţi pacientului, suportul familiei, toţi aceşti factori sunt integraţi, sunt foarte importanţi. În trecut, ceea ce aplicam noi, tratamentele mecanice, acum le schimbăm cu aceste tratamente biologice şi astfel putem aplica tratamente mult mai complexe, omeneşti.
Şi în acest mod şi eu mă simt mult mai puternic, de exemplu acum 20 de ani un cancer de gradul 4 nu se mai vindeca, nu mai era vindecabil, dar astăzi am foarte mulţi pacienţi care s-au vindecat de acest diagnostic, adică pe noi a început ca acest grad 4 de cancer să nu ne mai sperie. Dar asta nu înseamnă că noi vindecăm toţi pacienţii, este imposibil, cum să facem asta? Pentru că pe măsură ce există viaţă, există şi moarte. Din păcate, tot timpul va exista un număr de pacienţi care vor deceda. Din punct de vedere al conştiinţei, familia, când apare un deces în familie, trebuie să fim cu conştiinţa împăcată că am făcut tot ce am putut pentru pacient.
De aceea, pe lângă pacient, şi familia pacientului este foarte importantă pentru noi. În 20 de ani asta este cel mai important lucru care s-a schimbat.
Acum apar mai mult anumite tipuri de cancere decât se întâmpla acum 30 de ani?
Absolut, da, pe măsură ce tratamentele evoluează apar boli mult mai rezistente şi greoaie. În trecut, perioada de supravieţuire era mică. Pentru că pe măsură ce noi lungim această durată a vieţii, aşteptările pacientului se amplifică. Tu, ca oncolog, poţi să fii mândru de ce ai câştigat, dar pe măsură ce această durată de viaţă se măreşte sigur că şi aşteptările pacientului cresc. De fapt, timpul este un factor numerologic. Diferenţa foarte mare este că aşteptările sunt foarte mari.
În ultimii 5 ani au apărut foarte multe medicamente noi. Dacă ar fi să dau un exemplu, sus, la etaj, avem intenat un pacient care a venit din România, avem o relaţie foarte intimă din punct de vedere sentimental, dar din păcate medicamentul care îl susţine este foarte foarte scump şi pentru mine, din punct de vedere economic este foarte mare.
Câteodată, aceste posibilităţi noi de tratamente ne aduc şi tristeţe pentru că nu putem să ne folosim de aceste tratamente. Nu sunt decontate de stat, sunt tratamente plătite, susţinute, de către prieteni, familie. Numărul celor care pot aplica pentru aceste medicamente este tot mai mic. Ca oncolog, ştii că acest medicament te ajută pentru pacientul tău, ştii că nu poate să se folosească din cauza preţurilor, este foarte greu de exprimat acest lucru pentru că pe de altă parte eşti obligat să dai aceste informaţii.
La nivel mondial, cel mai important lucru de care trebuie să ne ocupăm toţi este această oportunitate de a ne putea folosi toţi de aceste medicamente, de aceste substanţe. Asta ar trebui să facem, să atingem această egalitate.
Se păstrează legătura cu pacienţii după finalizarea tratamentului? Cum se schimbă viaţa pacienţilor după diagnostice?
Obligat. De fapt procesul începe în momentul în care se vindecă. La pacienţii care s-au vindecat apare şi o schimbare de psihologie. Am foarte mulţi pacienţi cu astfel de diagnostice. Ei, când se vindecă, vin şi-mi spun în felul următor: ”Mă bucur că am avut acest diagnostic, mă bucur că v-am cunoscut, pentru că din toată această lecţie am învăţat să-mi elimin tot ce este în plus din viaţa mea”.
Din păcate, mulţi dintre noi nu vedem cum răsare soarele, nu observăm când apune, facem foarte multe lucruri inutile. Iar în acest proces de vindecare oamenii observă aceste lucruri, aceste noi valori, vechi de fapt. Iar astfel se eliberează de toate sarcinile inutile, tot ce-i supără, toţi factorii care sunt negativi asupra lor, să observe de exemplu răsăritul soarelui, să observe împreună cu familia apusul soarelui, să citească, pentru că de fapt în tot acest proces de vindecare noi nu vindecăm doar corpul, vindecăm şi spiritul, îi redăm spiritul natural. De aceea, acesta este motivul pentru care pacienţii spun: ”Mustafa, mă bucur că am avut cancer, mulţumesc!”.
E într-adevăr straniu pentru un om sănătos, probabil că mulţi dintre voi nu realizaţi ce înseamnă viaţa, dar ei ştiu, ei ştiu cât e de valoroasă, doar o singură zi.
Ce v-a motivat să mergeţi înainte în cariera în acest domeniu, să îmbunătăţiţi tratamentele pe care le oferiţi pacienţilor?
Sunt foarte multe lucruri dar asta nu pot să-i explic soţiei mele. De fapt, soţia mă aşteaptă de 30 de ani. Soţia îmi spune aşa: ”Noi nu avem nevoie de bani, eu te aştept de 30 de ani, nu înţeleg de ce munceşti”. Dar la mine sunt o grămadă de multe lucruri adunate şi să mă opresc când eu am atât de multe lucruri de făcut şi i-am spus în felul următor: ”Dacă nu aş fi venit în Istanbul, când aş fi murit, nu aş fi fost mulţumit şi liniştit, pentru că eu nu aş fi reuşit să-mi plătesc datoria faţă de omenire. Era foarte important pentru mine să creez acest centru oncologic ca să pot să ating sufletul fiecărui pacient.
Aţi cunoscut prietenii mei medici, zilnic vin la mine, ne vedem, bem un ceai zilnic, nu există un medic care să plece din spital seara şi să nu spună ”Am plecat”, să ne îmbrăţişăm. Aici e casa tuturor, şi a noastră, şi atunci mă simt împlinit şi spun ”Gata, nu am niciun fel de datorii!”. Acesta este motivul pentru care sunt aici.
Ce proiecte aveţi la care ţineţi foarte mult?
Am două proiecte: doresc să dezvolt ADN-ul cancerului care se plimbă în sânge. Pentru că acest lucru s-a dezvoltat în Statele Unite şi e foarte scump, este foarte costisitor. În această zonă, în Balcani, aici, în Turcia, sau în ţările nordice sunt preţurile foarte mari, dar noi trebuie să folosim aceste medicamente pentru fiecare pacient. Am început să lucrez pentru nişte teste care să fie foarte economice din punct de vedere financiar, am acest curaj şi am şi echipa necesară pentru a îndeplini acest proiect.
Iar al doilea lucru, un vaccin de cancer, oncologic, foarte economic. Şi pentru acest lucru am o echipă şi va începe din fondul acestui spital şi împreună cu prietenii de aici, înainte de a muri, aceste două lucruri o să le obţin. Mai ieftin şi mai uşor de obţinut, ăsta este scopul meu, există posibilitatea să nu reuşesc, dar vă promit că voi găsi şi am oameni care vor reuşi să facă acest lucru dacă nu voi reuşi să fac eu. Şi astfel, eu de fapt îmi motivez viaţa. Sigur că nu trebuie să ştie soţia.
