Mircea Cărtărescu vorbeşte, într-un interviu pentru The Guardian, cu prilejul lansării în Marea Britanie a primei părţi a apreciatei sale trilogii „Orbitor”, despre comunism, religie şi zvonurile privind Premiul Nobel.
Trilogia „Orbitor” a fost descrisă ca fiind pentru Bucureşti ceea ce „Ulysses” al lui James Joyce a fost pentru Dublin, transformând oraşul natal al autorului într-un personaj în sine, dar este genul de personaj pe care l-ai putea descoperi angajat într-un act de nedescris într-un colţ al unui tablou de Bruegel. Din apartamentul său de la etajul cinci, cu vedere spre bulevardul Ştefan cel Mare, naratorul lui Cărtărescu fantasmează despre statuile de bronz ale oraşului care coboară de pe soclurile lor pentru a se împerechea cu gorgone din calcar. Un bloc turn de pe strada Uranus i se pare „penisul oraşului, roşu şi erect”. Aceste cărţi nu sunt scrisori de dragoste adresate oraşului său natal. „M-am răzbunat stilistic şi literar pe oamenii care mi-au furat tinereţea”, declară scriitorul în interviu.
Născut la 1 iunie 1956, Cărtărescu a crescut într-un stat comunist din sfera de influenţă a Uniunii Sovietice, chiar dacă statutul României de stat satelit era notoriu indisciplinat. Tatăl său, personajul principal al celei de-a treia părţi a romanului „Orbitor”, a jucat un rol activ, deşi minor, în administraţia regimului comunist şi a fost devastat când Cortina de Fier a căzut în 1989. După ce a auzit vestea că preşedintele Nicolae Ceauşescu a fugit din ţară cu elicopterul împreună cu soţia sa, Cărtărescu îşi aminteşte: „S-a dus în bucătărie şi şi-a aruncat carnetul roşu de Partid în foc. Plângea tot timpul pentru că el credea în comunism şi acum vedea că totul a fost o minciună”.
Cărtărescu junior simţea altfel. Încă de tânăr, era deja o figură cheie a mişcării culturale influenţate de beatnici, cunoscută sub numele de „generaţia în blugi”, care asculta discurile The Beatles piratate în India şi ştia pe de rost poemul „Howl” al lui Allen Ginsberg. „Era un termen ironic: toţi purtam blugi, nu Wranglers originali, ci blugi contrafăcuţi într-o fabrică de textile din România”.
Prăbuşirea Uniunii Sovietice a fost pentru scriitorul român ca o eliberare. „După Revoluţie, am devenit cetăţean al universului”, îşi aminteşte el.
El estimează că a petrecut o treime din viaţa sa de după Războiul Rece în străinătate şi a scris doar primele câteva pagini din trilogia „Orbitor” la Bucureşti. Restul operei de 1.400 de pagini a fost finalizat pe parcursul a 14 ani în Amsterdam, Berlin, Budapesta şi Stuttgart. Spune că fluturele său preferat este fluturele monarh, deoarece migrează mii de kilometri în fiecare an.
În ultimii ani, cărţile sale au început să se bucure de statutul universal la care aspiră autorul. Romanul său „Solenoid” a fost selectat pentru International Booker în acest an; revista germană Der Spiegel a inclus „Aripa stângă” în lista celor mai bune 100 de cărţi din lume; o nouă traducere a operei a fost publicată şi în Franţa în acest an.
Potrivit The Guardian, faptul că a fost considerat un candidat serios la Premiul Nobel pentru Literatură în ultimii 10 ani poate fi un factor care a contribuit la renaşterea sa: în 2023 şi 2025, cotele sale la casele de pariuri erau de 11/1, la fel de promiţătoare ca cele ale unuia dintre ceilalţi mari idoli ai săi, Thomas Pynchon. Oare s-a săturat să aştepte telefonul de la Academia Suedeză?
„Nu am aşteptat niciodată un telefon”, spune el. „Sunt recunoscător celor care mă consideră demn de acest premiu, pentru că a fi considerat demn de Premiul Nobel, chiar dacă este doar un zvon, este o onoare absolută”.
Ce face literatura est-europeană atât de proaspătă? „Mulţi dintre aceşti scriitori sunt absolut necomerciali”, spune el. „Nu s-au gândit niciodată să câştige bani sau să obţină premii; erau oameni care iubeau cu adevărat literatura. Sunt total dedicaţi artei lor.”
El insistă că românii au fost întotdeauna europeni şi vor continua să fie. „Data din 2007 când au devenit membri ai UE a fost poate cea mai importantă zi din istoria noastră. Chiar dacă mişcările fasciste sau extremiste sunt foarte puternice în România în prezent, sperăm că vor slăbi”.
În ciuda statutului său de outsider, cărţile lui Mircea Cărtărescu prezintă aspecte distinct româneşti. Unul dintre acestea este modul în care tratează religia. La fel ca în restul blocului estic, activitatea bisericească a fost suprimată în România în perioada comunistă. „Când eram copil, nu mergeam niciodată la biserică şi nu aveam Biblia acasă”, îşi aminteşte el. „Până la vârsta de 30 de ani, credeam că Biblia este doar o colecţie de predici”.
Dar dacă unele regiuni din estul Cortinei de Fier sunt acum cele mai seculare părţi ale Europei, cum ar fi fosta Germanie de Est, Republica Cehă şi unele ţări baltice, în România biserica a revenit cu forţă la viaţă: potrivit recensământului din 2021, peste 73% din populaţie se identifică ca fiind creştini ortodocşi. „Când cineva mi-a dat pentru prima dată o Biblie, am fost reticent să o răsfoiesc, dar când am început să citesc, nu m-am mai putut opri. Am observat că nu era doar o carte sfântă, ci cel mai mare roman scris vreodată. Mintea mea era impregnată de expresivitatea textului, de poezia fantastică a profeţilor şi de parabolele extraordinare ale lui Iisus”.
„Religiile sunt o nebunie”, scrie Cărtărescu, „şi totuşi sunt singura cale, deoarece sunt singura ieşire din lumea noastră pe care mintea o poate imagina”. Relaţia ambivalentă a lui Cărtărescu cu ţara sa natală este poate cel mai românesc lucru la el. România are cea mai mare diasporă din Uniunea Europeană, cu 3,1 milioane de cetăţeni români înregistraţi ca locuind în alte ţări ale UE în 2024. Cu toate acestea, la reluarea tensionată a alegerilor prezidenţiale din mai, o majoritate clară a acestor expaţi a votat pentru un candidat naţionalist, de tip MAGA.
„Orbitor. Aripă stângă” de Mircea Cărtărescu, tradusă de Sean Cotter, este publicată de Penguin Classics.
