Deși bradul de Crăciun nu a existat ca atare, afirmația lui Ieremia arată că tăierea unui copac pentru a-l decora sau, așa cum făceau babilonienii, pentru a lăsa cadouri sub el, este un obicei străvechi.
Tertullian, un creștin care a trăit între secolele al II-lea și al III-lea d.Hr., a fost un mare critic al practicii de a atârna lauri (frunzele dafinului) pe uși și de a aprinde lumânări pe străzi, așa cum făceau romanii la sărbătorile lui Saturn (Saturnaliile (din latina Saturnalius)). Celții decorau copacii cu fructe și lumânări în timpul solstițiului de iarnă. Acesta era un mod de a „reînvia” copacul și de a asigura revenirea Soarelui și a vegetației luxuriante.
Nu există nicio îndoială că pomul a fost întotdeauna un simbol al fertilității și al regenerării.
Creștinismul a adoptat și transformat aceste tradiții păgâne atunci când a fost imposibil să le eradicheze. Deși nu se știe cu exactitate care este originea acestei tradiții de a împodobi bradul, există mai multe legende care spun povestea pomului de Crăciun.
Se crede că obiceiul datează din secolul I d.Hr., când un evanghelist englez pe nume Sfântul Bonifaciu a călătorit în Saxonia Inferioară.
Legenda spune că, în acest ținut, exista o comunitate păgână care efectua uregulat un sacrificiu uman pentru zeul Thor. Acest sacrificiu era realizat în jurul unui stejar considerat sacru și cunoscut sub numele de „Stejarul tunetului”.
În ajunul Crăciunului din anul 723 d.Hr., Bonifaciu, trimisul Bisericii Catolice pentru a evangheliza regiunea, a decis să întrerupă actul și să salveze viața copilului care urma să fie sacrificat.
Evanghelistul și-a pus în aplicare planul. Bonifaciu a tăiat stejarul în fața privirii uimite a localnicilor și, după ce le-a citit versete din Evanghelie, le-a oferit în schimb un brad (pe care l-a plantat în locul stejarului), un copac al păcii care „reprezintă viața veșnică, deoarece frunzele sale sunt mereu verzi” și coroana sa „arată spre cer”.
Originea decorațiunilor de pe bradul de Crăciun provine tot din acțiunile Sfântului Bonifaciu. La scurt timp după ce a tăiat stejarul sacru al comunității păgâne din Saxonia Inferioară, acesta a decorat bradul cu elemente care amintesc de poveștile biblice: mere pentru a simboliza păcatul originar comis de Adam și Eva; lumânări, care, atunci când erau aprinse, făceau referire la harul lui Dumnezeu; și chiar reprezentări de îngeri. Pentru a se asigura că acea comunitate a uitat de sacrificiile umane, reprezentanți ai Bisericii se întorceau în fiecare iarnă pentru a verifica bradul și a-l decora.
De-a lungul timpului, civilizațiile din întreaga lume au început să accepte tradiția bradului de Crăciun și au adoptat-o în cadrul festivităților de Crăciun. Desigur, decorațiunile s-au schimbat de-a lungul secolelor, scrie omofon.com.
De fapt, acesta este motivul pentru care Biserica a permis ca bradul de Crăciun să fie plasat în centrul sărbătorilor pentru nașterea „fiului lui Dumnezeu”. Semnificația puternică pe care o poartă, precum și istoria care i-a dat naștere, este pentru religioși un semn al triumfului luminii asupra întunericului păgân. Ce mesaj mai bun de transmis în această perioadă.
Sunt mulți cei care susțin că Germania a fost patria primului brad de Crăciun, în 1605. Cetățenii au decis să îl folosească pentru a-l decora și a crea atmosfera de sărbătoare în timpul iernii reci.
Deși originea acestei tradiții este încă neclară, nu există nicio îndoială că acest obicei a devenit popular și a devenit un element esențial al Crăciunului.
Ceea ce a început ca un ritual păgân, a fost adoptat de creștini și transformat în ceea ce este cunoscut astăzi sub numele de bradul de Crăciun.
În ceea ce privește această tradiție în țara noastră, primul brad de Crăciun de pe teritorul nostru a fost împodobit la curtea Regelui Carol I, în anul 1866, odată cu sosirea dinastiei Hohenzollern în Ţările Române.
