Sâmbăta e „ziua morţilor”, după rânduielile religiei creştine. În această zi Mântuitorul Hristos, ucis de cu vineri, a stat toată ziua mort, pentru a învia Duminică. Din toate Sâmbetele şi prin urmare din toţi „moşii”, ziua cea mai nimerită pentru facerea pomenilor şi pomenirilor este Sâmbăta Duminicii Mari, în Ajunul Duminicii Mari, numită şi „Moşii Duminicii Mari”, „Moşii Rusaliilor”, „Moşii de Rusalii” sau, mai peste tot locul, „Moşii cei mari” sau „Moşii de vară”.
„Din această tradiţie şi din aprofundarea credinţelor antice, mitologiştii spun că morţii sunt duşi în imperiul Sfintei Sâmbete de către Sfânta Vineri, după cum amurgul (personificat prin Sfânta Vineri), conduce în noapte (personificată prin Sfânta Sâmbătă). Noaptea, în întuneric, ies strigoii şi toate duhurile rele; noaptea, şi prin urmare Sfânta Sâmbătă, este stăpâna acestor duhuri. Drumul către cei răposaţi va fi prin imperiul Sfintei Sâmbete, adică, în ziua Sâmbetei ne putem apropia de cei morţi. Sâmbăta se dă pretutindeni de pomană pentru sufletele morţilor, care pomană poate să constea din mâncare, băutură, haine de purtat şi altele. Rugăciuni pentru mântuirea sufletelor lor de păcate se pot face şi în alte zile, dar pomana cea mai bine primită de Dumnezeu este cea făcută în ziua Sâmbetei. Când nu se poate da cuiva un lucru de pomană, se aruncă pe apă, „apa Sâmbetei”, care-l va duce şi-l va aşeza, după credinţa poporului, în locul cuvenit. Astfel se întâmplă cu obiectele sfinte dar vechi, precum: icoane de lemn mâncate de cari, candele crăpate, sfeşnice, rămăşiţe de lumânări şi altele. Acestea nu se aruncă afară, unde nu-i cu putinţă să nu fi căzut o fărâmă de spurcăciune, ci se aruncă pe apă, spre a fi duse pe lumea cealaltă, a morţilor, prin mijlocirea „apei Sâmbetei””, scrie Tudor Pamfile în „Sărbătorile de vară la români” (1910)
În unele zone ale ţării, în sâmbăta Rusaliilor se împart oale împodobite cu flori şi cu un colac deasupra, pentru pomenirea morţilor. În duminica Rusaliilor, se împart farfurii frumos împodobite pentru cei vii.
Sărbătoarea Rusaliilor este una dintre cele mai vechi sărbători creştine, împreună cu cea a Paştilor, fiind prăznuită încă din vremea sfinţilor apostoli. Până către sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea, Cincizecimea era o dublă sărbătoare: a Înălţării Domnului şi a Pogorârii Sfântului Duh. Ulterior, sărbătoarea a fost separată, Cincizecimea rămânând numai ca Pogorâre a Duhului Sfânt.
Întrucât Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt într-o legătură nemijlocită, lunea de după duminica Rusaliilor este consacrată proslăvirii Sfintei Treimi, sărbătoarea Rusaliilor având astfel două zile.
În credinţa populară, Rusaliile reprezintă spiritele morţilor, numite în popor Iele sau zâne rele.
Cuvântul Rusalii provine din latinescul „rosalia”, care simbolizează sărbatoarea trandafirilor, dar reprezintă şi fetele împăratului Rusalim, despre care se credea că aveau puteri magice şi seduceau oamenii, pedepsindu-i pe cei care nu le respectau.
În credinţa populară, Rusaliile sunt spiritele morţilor care, după ce au părăsit mormintele la Joimari şi au petrecut Paştile cu cei vii, refuză să se mai întoarcă în locurile lor de sub pământ şi încep să facă rele oamenilor.
Pentru a le îmbuna, oamenii, care evitau să le spună Rusalii, le-au dat diferite nume: iele, zâne sau frumoase. Există superstiţia că aceste spirite stau pe lângă izvoare şi pot, prin cântecele lor, să ia minţile oamenilor şi să-i îmbolnăvească. Boala seamană, se spune în popor, cu o transă ce nu poate fi înlăturată decât de puterea dansului căluşarilor.
Obiceiul căluşarilor de Rusalii, foarte vechi, este cunoscut mai ales în localităţile Conteşti, Lisa, Năsturelu, Bragadiru şi Zimnicea. Bătrânii satelor cred că, dacă eşti bolnav, de Rusalii te poţi face bine după ce vătaful căluşarilor trece cu pasul peste tine.
