În august 1919, Armata Română a intrat în Budapesta, un eveniment crucial marcat de contextul complex al Republicii Sovietice Ungare și rolul lui Béla Kun. Această acțiune militară nu a fost un act izolat, ci rezultatul unei serii de evenimente politice și militare care au amenințat stabilitatea regională și integritatea României. Înțelegerea acestui moment istoric necesită o analiză a factorilor determinanți, de la formarea României Mari până la ascensiunea regimului comunist maghiar și implicațiile sale asupra echilibrului european. Evenimentele premergătoare, desfășurarea ofensivei și consecințele ocupării Budapestei vor fi detaliate pentru a oferi o perspectivă completă asupra acestui capitol important din istoria României.
Contextul istoric – România Mare și Republica Sovietică Ungară
După încheierea Primului Război Mondial, România Mare a devenit o realitate prin unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Regatul Român. Această nouă configurație teritorială a reprezentat împlinirea unui deziderat național, dar a generat și tensiuni cu statele vecine care au pierdut teritorii. Ungaria, în special, nu a recunoscut noua ordine, situație agravată de proclamarea Republicii Sovietice Ungare în martie 1919, sub conducerea lui Béla Kun.
Acest regim comunist, inspirat de bolșevismul rus, amenința stabilitatea regională și integritatea României. Béla Kun, liderul comuniștilor maghiari, promitea refacerea Ungariei Mari, adică recuperarea teritoriilor pierdute, inclusiv Transilvania. Guvernul său intenționa să recâștige aceste teritorii prin forța armelor și să realizeze o joncțiune cu trupele sovietice din Rusia, care ar fi trebuit să invadeze România dinspre est, creând un coridor comunist în Europa Centrală.
Tensiunile au crescut când, la 3 iulie 1919, Comandamentul ungar a cerut Armatei Române să se retragă imediat la est de “linia Clemenceau” până pe 4 iulie. Marele Cartier General român a ordonat trupelor din Transilvania să rămână pe poziții. Această decizie a fost susținută de mareșalul Foch, care a recomandat menținerea trupelor pe linia Tisei până la dezarmarea Ungariei.
Într-o scrisoare către premierul Clemenceau, Foch a subliniat gravitatea situației: “Dacă nu sunt aprobate justele cereri ale României, securitatea ei va fi compromisă și, odată cu aceasta, se va pune din nou în pericol pacea în întreaga Europă de Sud-Est”. Aceste cuvinte reflectau importanța României în menținerea echilibrului european.
Consiliul Suprem Interaliat a decis menținerea statu-quoului la 6 iulie, dar situația rămânea tensionată. Înainte de a părăsi Parisul, Ion I.C. Brătianu a înaintat un memoriu intitulat “România în fața Congresului de Pace”, protestând față de nerecunoașterea unor frontiere care să asigure securitatea națională. La 11 iunie, Consiliul Suprem Interaliat a analizat din nou situația critică din regiune și posibilitatea coordonării acțiunilor Aliate pentru a opri amenințările războinice ale Ungariei.
Având în vedere acest context exploziv, conflictul militar dintre România și Ungaria a devenit inevitabil, marcând o etapă crucială în istoria ambelor națiuni.
Războiul româno-ungar din 1919 – Cauze și desfășurare
Războiul româno-ungar din 1919 a fost declanșat de refuzul Ungariei de a recunoaște noile granițe stabilite după Primul Război Mondial, în special unirea Transilvaniei cu România. Un rol important în escaladarea conflictului l-a avut Béla Kun, liderul Republicii Sovietice Ungare, care promitea refacerea Ungariei Mari.
Raportul experților militari aliați dezvăluia că Aliații aveau 12 divizii pe frontul ungar, dintre care șase de infanterie și una de cavalerie române, totalizând 84.000 de militari, două treimi fiind români. Această proporție demonstra angajamentul masiv al armatei române în menținerea păcii regionale. Mareșalul Foch a menționat că armata și administrația ungară erau hotărâte să lupte pentru a reda țării fostele frontiere sau măcar pentru a recuceri Slovacia, ceea ce impunea o rezolvare urgentă a problemei pe cale armată.
Situația diplomatică era complexă. În pofida tensiunilor, o hotărâre definitivă nu a putut fi adoptată, deoarece reprezentantul Marii Britanii nu primise instrucțiuni clare de la Londra, iar reprezentantul Italiei a precizat că țara sa era amenințată de bolșevicii italieni în cazul unei intervenții împotriva bolșevismului internațional. Béla Kun a cerut insistent Puterilor Aliate să impună Guvernului român retragerea armatei române pe Tisa, dar Consiliul Suprem Aliat a refuzat categoric să discute atâta timp cât nu erau respectate condițiile armistițiului.
După o ședință crucială a reprezentanților Marilor Puteri din 17 iulie 1919, mareșalul Foch a informat delegația română despre eșecul Conferinței de Pace de a se pune de acord asupra unei acțiuni comune contra Ungariei. Concluzia sa a fost clară: România și statele aliate trebuiau să-și rezolve singure problemele militare. Astfel, ultima etapă a conflictului începuse, iar armata română se pregătea pentru confruntarea finală.
Pregătirile militare românești au fost intense. Comandamentul Trupelor din Transilvania a elaborat planuri detaliate pentru o ofensivă care să neutralizeze amenințarea comunistă ungară. Obiectivul strategic era eliminarea regimului Béla Kun și instaurarea unui guvern care să respecte tratatele internaționale și să recunoască noile frontiere. Această campanie militară avea să demonstreze capacitatea armatei române de a acționa independent și eficient în apărarea intereselor naționale.
Odată cu pregătirile finalizate, ofensiva armatei române spre Budapesta a devenit iminentă, marcând un punct de cotitură în conflict.
Ofensiva armatei române spre Budapesta
După respingerea atacului inițial al armatei ungare, armata română a trecut la contraofensivă, marcând începutul unei campanii militare decisive. Momentul crucial a fost forțarea Tisei, operațiune care a început în noaptea de 29 spre 30 iulie 1919. Rezistența a fost slabă, sugerând că inamicul se retrăsese și încerca să organizeze o ultimă linie de apărare în fața Budapestei.
Strategia armatei române s-a dovedit eficientă. La 1 august, forțele românești au reușit să creeze capete de pod solide, pătrunzând adânc între principalele grupuri inamice și împiedicând joncțiunea acestora. Această manevră tactică a fragmentat apărarea ungară, creând haos în rândurile Armatei Roșii conduse de Béla Kun. Rapiditatea ofensivei a luat prin surprindere comandamentul ungar.
Această manevră militară a avut consecințe politice imediate. În dimineața zilei de 1 august, social-democrații de dreapta au profitat de situația militară și au forțat demisia guvernului comunist condus de Béla Kun. Prăbușirea frontului militar a antrenat colapsul politic al regimului. În după-amiaza aceleiași zile, cabinetul Garbai-Kun și-a depus mandatul, fiind înlocuit cu un guvern socialist-democrat condus de Peidl Gyula, care spera să negocieze o pace separată cu românii.
Pe 2 august, generalul Gheorghe Rusescu, comandantul Brigăzii 4 Roșiori, a fost întâmpinat de ofițeri italieni dintr-o misiune militară aliată rămasă în capitala ungară. Șeful misiunii, locotenent-colonelul Guido Romanelli, deținea un document oficial prin care cerea “suspendarea oricărei ostilități împotriva armatei ungare” și solicita instrucțiuni urgente de la Cartierul General al armatei române. Generalul Rusescu a continuat înaintarea, îndrumând ofițerii italieni spre Marele Cartier General român pentru clarificări.
În seara aceleiași zile, unități importante ale armatei ungare au trimis parlamentari pentru a capitula, având toate căile de retragere blocate. Succesele armatei române între 30 iulie și 3 august au dus la destrămarea Armatei Roșii ungare. Pe 4 august, Comandamentul Trupelor din Transilvania a luat decizia strategică ca armata română să preia controlul deplin asupra teritoriului dintre Tisa și Dunăre, reorganizând forțele pentru administrarea zonei ocupate. Astfel, drumul spre Budapesta era deschis, iar victoria finală părea inevitabilă.
Cu rezistența ungară înfrântă și drumul spre capitală deschis, trupele românești se pregăteau să intre în Budapesta, un moment simbolic ce marca finalul unei campanii militare decisive.
Intrarea trupelor românești în Budapesta la 4 august 1919
Data de 4 august 1919 a marcat intrarea armatei române în Budapesta, eveniment care a reprezentat apogeul campaniei militare românești împotriva Republicii Sovietice Ungare condusă de Béla Kun. Acest moment a demonstrat capacitatea militară și determinarea României de a-și apăra interesele în fața amenințărilor comuniste.
Primele subunități ale armatei române care au pătruns în capitala ungară au fost cele trei escadroane din Brigada 4 Roșiori, sub comanda generalului Gheorghe Rusescu, însoțite de mitraliere și artilerie. La bariera de est a orașului, o delegație a noului guvern ungar a solicitat generalului român să nu intre în capitală, încercând să negocieze. Însă generalul Rusescu a ordonat ca tunurile să fie îndreptate spre Budapesta, iar în seara zilei de 3 august, a străbătut străzile orașului în fruntea cavaleriștilor săi.
În noaptea aceea, trupele române au fost cartiruite în cazarma “Arhiducele Joseph”, stabilind prima prezență militară românească oficială în capitala ungară. Atmosfera din oraș era tensionată, dar populația civilă a observat disciplina și comportamentul civilizat al soldaților români, care contrastau cu haosul și teroarea din perioada regimului comunist.
În dimineața zilei de 4 august, ocuparea Budapestei a continuat. Divizia 2 Cavalerie și Diviziile 1 și 2 Vânători au continuat înaintarea, consolidând controlul militar român. Cavaleria a realizat un cap de pod strategic la vest de capitală, iar Divizia 1 Vânători a preluat controlul asupra Pestei, pregătind intrarea solemnă a trupelor române în oraș. Această operațiune a fost planificată cu precizie pentru a evita distrugerile inutile și victimele civile.
Momentul solemn al intrării armatei române în Budapesta a avut loc la ora 18:00, când generalul Mărdărescu, comandantul trupelor din Transilvania, a primit defilarea unui detașament pe Bulevardul Andrássy. Această paradă militară a fost un simbol al victoriei României asupra extremismului comunist și al apărării integrității teritoriale. Generalul Ștefan Holban a fost numit guvernator militar al Budapestei, primind responsabilitatea de a administra orașul și de a menține ordinea publică.
Intrarea în Budapesta a reprezentat culminarea unei campanii militare excepționale. Această victorie a avut repercusiuni majore asupra Ungariei și asupra întregii Europe Centrale, contribuind la stabilizarea regiunii și la consolidarea noii ordini post-belice. Momentul a rămas gravat în memoria colectivă ca o dovadă a capacității României de a-și apăra independența și de a contribui la pacea europeană.
Odată cu ocuparea Budapestei, au urmat consecințe semnificative care au remodelat peisajul politic și social al Ungariei și al regiunii.
Consecințele ocupării Budapestei de către armata română
Ocuparea Budapestei de către armata română în august 1919 a generat consecințe profunde, atât imediate, cât și pe termen lung, asupra Ungariei și a regiunii central-europene. Efectul cel mai dramatic a fost prăbușirea Republicii Sovietice Ungare, regimul comunist condus de Béla Kun. Acest regim, care amenința stabilitatea regională și promova exportul revoluției bolșevice, s-a destrămat sub presiunea militară românească, iar Béla Kun a fost nevoit să fugă în Austria, apoi în Rusia sovietică.
Dispariția regimului comunist a pus capăt unei perioade de instabilitate politică și socială, marcată de teroare și haos economic. Armata română a eliberat Ungaria de sub jugul unei dictaturi care suprimase libertățile și persecutase opoziția politică. Această intervenție militară a fost percepută de mulți unguri ca o eliberare, chiar dacă ocupația străină genera sentimente contradictorii.
Un rezultat politic major al ocupării Budapestei a fost crearea condițiilor pentru instaurarea unui nou guvern în Ungaria. După retragerea armatei române, puterea a fost preluată de Miklós Horthy, care a instaurat un regim autoritar conservator. Deși Horthy a pus capăt experimentului comunist și a restabilit ordinea internă, regimul său a fost caracterizat de un naționalism revizionist puternic, care a pregătit terenul pentru tensiuni viitoare în relațiile cu România și cu alte state vecine.
Ocuparea Budapestei a consolidat poziția României pe scena internațională și a demonstrat maturitatea sa ca putere regională. Prin această acțiune militară, armata română a dovedit capacitatea de a acționa independent în apărarea intereselor naționale, câștigând respectul puterilor occidentale. Victoria militară a contribuit la recunoașterea internațională a unirii Transilvaniei cu România și a întărit poziția diplomatică a țării în negocierile de la Tratatul de la Trianon din 1920.
Pe plan intern, victoria a fost percepută ca un moment de glorie națională, întărind moralul populației și încrederea în capacitățile militare și diplomatice ale țării. Succesul campaniei a demonstrat că România Mare era o realitate politică solidă, capabilă să-și apere cuceririle prin forța armelor. Cu toate acestea, costurile umane și materiale ale campaniei au fost considerabile, iar efortul de război susținut a afectat economia națională, care se revenea cu greu după devastările Primului Război Mondial. Campania a demonstrat lumii întregi determinarea românilor de a-și făuri un destin propriu, consolidând totodată și aspirațiile naționale ale românilor din alte regiuni.
Moștenirea intrării armatei române în Budapesta
Intrarea armatei române în Budapesta în 1919 a reprezentat un moment crucial în istoria României și a Europei Centrale. Această acțiune militară a dus la înlăturarea regimului comunist al lui Béla Kun, contribuind la stabilizarea regiunii și la afirmarea României ca putere regională. Evenimentul a avut consecințe pe termen lung, marcând relațiile dintre România și Ungaria și influențând evoluțiile politice din perioada interbelică. Lecțiile învățate din această perioadă continuă să fie relevante în contextul actual, subliniind importanța apărării valorilor democratice și a stabilității regionale.
