Aceste vibrații poartă numele de microseisme, unde cu frecvențe extrem de joase, cuprinse între 0,05 și 0,1 Hz, imposibil de auzit de urechea umană, dar suficient de puternice pentru a străbate până în miezul planetei.
Fenomenul, documentat pentru prima dată la începutul anilor 1900, i-a nedumerit pe oamenii de știință de la bun început.
Seismologii au observat atunci că instrumentele lor înregistrau mișcări persistente ale solului chiar și atunci când nu se produceau cutremure și nu exista nicio activitate vulcanică. Nu erau fluctuații întâmplătoare sau erori de măsurare, ci semnale organizate, ritmice, capabile să parcurgă mii de kilometri prin rocă.
Ceea ce face microseismele cu adevărat intrigante este omniprezența lor; fiecare seismometru de pe Pământ le detectează continuu, creând o rețea globală care dezvăluie starea perpetuă de mișcare a planetei.
Spre deosebire de forța bruscă a cutremurelor sau de modelele previzibile ale mareelor, microseismele par să reprezinte o sursă de energie care operează după reguli pe care știința nu le-a descifrat încă.
Aceste unde, călătorind prin rocă cu o viteză de aproximativ opt kilometri pe secundă, viteza sunetului în piatră, pot înconjura globul de mai multe ori înainte de a-și pierde din intensitate.
Persistența lor sugerează o sursă inepuizabilă, care nu necesită reîncărcare și care funcționează cu o regularitate mecanică ce sfidează aleatoriul natural. Explicațiile științifice clasice atribuie apariția microseismelor activității valurilor oceanice.
Teoria sugerează că furtunile marine generează energia mecanică ce se propagă prin scoarța terestră, iar valurile puternice care se ciocnesc de țărmuri sau interacționează în adâncurile oceanului ar crea variații de presiune ce transmit energia seismică prin fundul mării.
Această ipoteză a oferit un cadru util pentru înțelegerea parțială a fenomenului. Însă, ea nu reușește să explice numeroasele anomalii pe care cercetătorii le-au înregistrat discret de-a lungul deceniilor.
Există situații în care stațiile seismice au detectat o activitate microseismică intensă chiar și în perioade în care condițiile oceanice ar fi trebuit să genereze o energie seismică minimă.
Mai mult, perioadele de calm meteorologic în bazinele oceanice majore au coincis, în mod paradoxal, cu o creștere a intensității semnalului, în loc de scăderea așteptată.
Aceste observații sugerează că, deși explicația legată de valurile oceanice este parțial corectă, ea surprinde doar un fragment dintr-un fenomen mult mai amplu și mai complex.
Rețeaua Seismografică Globală, compusă din peste 150 de stații de monitorizare la nivel mondial, a adus la lumină modele în activitatea microseismică ce contestă înțelegerea noastră actuală.
Aceste stații, dotate cu instrumente capabile să detecteze mișcări ale solului mai mici decât dimensiunea unui atom, înregistrează semnături microseismice care demonstrează relații matematice ce depășesc ceea ce procesele naturale aleatorii ar trebui să producă, scrie incredibilia.ro.
Semnalele indică o coordonare pe distanțe vaste, cu schimbări de intensitate într-o anumită locație declanșând răspunsuri similare la stații aflate la mii de kilometri distanță.
Cea mai derutantă provocare pentru comunitatea științifică o reprezintă descoperirea a ceea ce cercetătorii numesc „semnale fără sursă”. Aceste microseisme apar la stațiile de monitorizare din regiuni unde niciun mecanism cunoscut nu ar trebui să genereze astfel de vibrații.
De exemplu, zonele deșertice, complet izolate de orice influență oceanică, înregistrează în mod regulat valori ale microseismelor comparabile cu cele din zonele de coastă în timpul furtunilor active.
Chiar și instalațiile subterane detectează aceste semnale la adâncimi unde condițiile meteorologice de la suprafață nu ar trebui să aibă nicio influență.
Analiza matematică a datelor pe termen lung despre microseisme dezvăluie modele statistice care sugerează o organizare subiacentă, departe de o apariție aleatorie.
Modelările computerizate arată că aceste semnale urmează căi prin Pământ care nu corespund structurilor geologice cunoscute sau modelelor curenților oceanici.
Vibrațiile par să se propage de-a lungul unor rute care ocolesc înțelegerea convențională a modului în care energia seismică se deplasează prin diverse tipuri de roci și straturi de densitate. Progresele recente în tehnologia de monitorizare seismică nu au făcut decât să adâncească misterul.
Instrumentele de înaltă rezoluție, capabile să distingă între diferite tipuri de unde seismice, au arătat că microseismele posedă caracteristici care nu se potrivesc cu semnăturile fenomenelor naturale cunoscute.
Semnalele își mențin coerența pe distanțe la care, din punct de vedere fizic, ar trebui să se disperseze și să slăbească, ajungând însă la stațiile îndepărtate cu o claritate ce sfidează toate așteptările.
Natura continuă a activității microseismice înseamnă că Pământul nu cunoaște niciodată o adevărată liniște seismică. Chiar și în absența cutremurelor, furtunilor sau activității umane, planeta continuă să genereze aceste vibrații misterioase cu o consecvență neclintită.
Această mișcare perpetuă sugerează o sursă de energie care funcționează independent de condițiile de suprafață și de evenimentele geologice, indicând mecanisme pe care modelele științifice actuale încă nu le-au identificat sau explicat.
