O competiție internațională a prezentat viziuni despre cum ar putea arăta aceste medii vaste și autonome — dotate cu motoare de fuziune, gravitație artificială și sisteme sociale menite să mențină pacea în timpul unei călătorii de sute de ani. Concursul de design Project Hyperion, lansat anul trecut, a invitat echipe de oameni de știință, ingineri, arhitecți și teoreticieni sociali să propună planuri pentru o „navă generațională” — o navă autonomă capabilă să transporte aproximativ 1.000 de persoane într-o misiune dus, de 250 de ani.
Participanții au avut voie să folosească doar tehnologii existente sau cu șanse reale de a fi dezvoltate în viitorul apropiat, inclusiv fuziunea nucleară — sursa de energie a Soarelui. Nu au fost permise soluții de tip „viteză mai mare decât lumina” sau sisteme de animație suspendată. Navele trebuiau să fie concepute pentru o călătorie lungă, prin vid.
Aproape 100 de propuneri au fost analizate de un juriu de experți, printre care și oameni de știință de la NASA. Evaluarea a vizat atât motoarele și structura navelor, cât și probabilitatea ca locuitorii să își păstreze armonia pe durata misiunii.
Câștigătorul a fost Chrysalis — un cilindru lung de 58 km, asemănător „cu un pix abandonat de un școlar ceresc”. O mare parte din structură este rezervor de combustibil cu heliu-3 și deuteriu, alimentând un sistem de propulsie prin fuziune directă — încă neinventat — capabil să extragă energie dintr-o reacție de fuziune controlată.
În interior, cilindri concentrici rotativi ar genera gravitație artificială, cu pereți interiori ce găzduiesc locuințe, ferme și infrastructură comunitară. Planurile includ evaluări psihologice pe termen lung, realizate prin trăirea în baze izolate din Antarctica. La bord, locuitorii ar urma să trăiască într-o „sociocrație” — un sistem în care deciziile se iau prin acord, nu prin vot, și toată lumea este organizată în echipe mici, interconectate. Populația ar fi menținută stabilă, iar copiii nu ar trebui să provină neapărat din aceleași cupluri.
Locul doi a revenit proiectului WFP Extreme, format din două roți panoramice de 500 m lățime, unite între ele. Pe locul trei, Systema Stellare Proximum propune secțiuni rotative în interiorul unui asteroid gol, care, având forma unei meduze, ar proteja locuitorii de radiațiile periculoase din spațiu.
Întrebarea rămâne dacă 250 de ani ar fi suficienți pentru a ajunge într-un loc interesant. Cel mai apropiat sistem stelar, Alpha Centauri, se află la peste patru ani-lumină (circa 40 de trilioane de kilometri). La viteza misiunilor Apollo, ar dura aproape 118.000 de ani pentru a ajunge acolo, iar pentru Voyager 1 — aproape 80.000 de ani.
Deocamdată, astfel de călătorii rămân domeniul science-fiction-ului. Totuși, Dr. Andreas Hein, director executiv al Inițiativei pentru Studii Interstelare și organizator al concursului, consideră că ideile sunt valoroase. „Concursul a făcut parte a unui exercițiu mai amplu de a explora dacă omenirea poate călători spre stele într-o zi”, a spus el. „Acesta imaginează cum o civilizație ar putea trăi, învăța și evolua într-un mediu cu resurse extrem de limitate și ar putea oferi, de asemenea, perspective valoroase asupra viitorului nostru pe Pământ.”
