Săptămâna Patimilor este trăită în satele bănățene prin smerenie unită cu rugăciunea și cu postul, iar Joia Mare este ziua în care sacrul se împletește cu profanul: în timp ce în biserici preoții pregătesc Sfânta Împărtășanie pentru tot anul, tinerii aprind focurile pe dealuri sau în cimitire, aducând lumină celor plecați, iar femeile vopsesc ouăle pentru că Vinerea Neagră este zi de rugăciune, cu denia Prohodului Domnului.
Tot în această zi, când clopotele tac, toacele încep să plângă în cadența inimii, mai ales după cele 12 Evanghelii, când suspină la fiecare pătimire prin care Domnul Hristos a trecut de bună voie, plecând capul pe cruce, pentru mântuirea creștinilor.
Protopopul de Timișoara, părintele Zaharia Pereș, spune că Săptămâna Mare începe odată cu denia din duminica Floriilor, iar dacă până atunci pe ulițele satului mai era veselie, la acel moment se aștern liniștea și buna cuviință, inclusiv în rândul copiilor.
‘În duminicile din Post, până în duminica Floriilor, pe străzi era zarvă, într-un joc-ritual numit ‘moșul cu baba’, care porneau într-un alai prin sat. Obiceiul încă se mai păstrează în Valea Almăjului, sub aceeași denumire. Tinerii se îmbrăcau în tot felul de costume; de polițist, pompier, costume cât mai vechi, dar ușoare, pentru că urma fugăreala. Pe față își puneau o pânză albă în care decupau orificii pentru ochi și nas, pe pânză se făceau sprâncene, un fel de mască, să nu fie recunoscuți. Unii se îmbrăcau în bărbați, alții, în femei – moși și babe. Era un adevărat carnaval. Și, cu toții, mergeau la marginea râului și căutau cele mai vânjoase ramuri de salcie pe care le curățau, transformându-le în nuiele de bătut. Și plecau prin sat, în fiecare duminică după prânz. Toată lumea era veselă și abia aștepta să iasă pe stradă, că vin moșii cu babele. Și îi alergau pe străzi pe cei care le ieșeau în cale: pe băieți îi băteau, în joacă, iar pe fete le sărutau. Băieții nu scăpau de alergarea moșilor și a babelor până nu se costumau și nu li se alăturau în alai. Era un obicei frumos. Am pățit și eu la fel. Dacă am văzut că nu scap de bătaia lor, m-am dus acasă, am căutat cele mai ciudate haine pe care le-am găsit, mi-am pus și eu o mască și am ieșit în drum. De data asta, devenisem frate cu ei și îi alergam pe alții. Câteodată, mai ieșea în calea alaiului și câte o nevastă, care nu se supăra deloc dacă era sărutată de vreun astfel de ‘moș’. Iar seara, se adunau cu toții la câte unul dintre băieți, se stătea la povești și se mâncau mere prăjite și cartofi copți. Era multă voie bună’, a povestit părintele protopop Zaharia Pereș, pentru AGERPRES.
Aceste alaiuri carnavelești țineau până la Florii, când toată suflarea satului mergea la biserică. În ajun, unii copii îl ajutau pe preot să pregătească salcia pe care apoi o sfințea și se împărțea în ziua de Florii.
De luni seara, se aprindeau focurile sus, pe deal, unde era o cruce, prevestind Săptămâna Mare, apoi în jurul bisericii, tinerii și bătrânii înconjurau focurile și povesteau întâmplări care aveau legătură cu Paștile și Învierea.
În Joia Mare, lumina se transformă în simboluri și semnificații: de la focul făcut în zori, lângă mormintele celor plecați, luminându-le calea de la cer la pământ, până la aducerea aminte de momentul în care apostolul Petru s-a dus să se încălzească la un foc, în curtea arhiereului Caiafa, dar o slujnică l-a descoperit, iar el, de mare teamă, s-a lepădat de Mântuitor, înainte de cântatul cocoșilor.
‘De cu seara erau pregătite lemne de alun, iar înainte de răsărit se aprindea focul în casă pentru a avea cărbuni aprinși care se puneau într-o ulcică cu care se mergea la cimitir și se tămâia mormântul. Totul începea cu rugăciunea Tatăl nostru, apoi Îl rugau pe Dumnezeu să primească darurile pe care le-au adus pentru morți (colaci, dulciuri), își dădeau unii altora ofrandele, în cimitir, de pomană morților. Joia căutau și joimărițe bețe de alun pe care le ardeau la cimitir, ca simbol al purificării. Seara, tot satul era în biserică, la denia celor 12 Evanghelii. În satul meu, clopotele mai băteau până după denie, un clopot după prima Evanghelie, două după cea de-a doua și tot așa, până după ce-a de-a XII-a Evanghelie. Astfel cei care nu puteau veni la biserică, auzeau numărul de clopote trase și știau ce a citit preotul. Când clopotele încetau să mai bată, începea suspinul toacelor, până în noaptea Învierii’, amintește părintele Zaharia.
Sâmbătă dimineața, după liturghia Sfântului Vasile cel Mare, toată Ortodoxia așteaptă în liniște Învierea, care transformă noaptea în Lumina veșnică. Lumina luată de la preot ajunge în fiecare casă, iar lumânarea aceea se păstrează peste an, pentru vremurile când tuna și fulgera sau la vremuri năpraznice, în boli.
Străbunii spuneau că în Noaptea Învierii, se descătușează comorile ascunse, care erau blestemate, și joacă flăcări deasupra acelor locuri.
‘Eu în Noaptea de Paști am văzut cum jucau galbenii ascunși în pământ, pe deal. Ca o vâlvătaie’, îi spunea bunica părintelui Zaharia, pentru că Lumina Învierii dezlega puterea morții, a blestemului, a răului care lega tot ce însemna bogăție și prosperitate.
Omul s-a născut în lumină, dar a pierdut-o prin neascultarea lui Adam și i-a fost redată prin jertfa Mântuitorului.
‘Omul își stinge singur lumina, flacăra vieții, când își pierde nădejdea în Dumnezeu. Iuda a fost un exemplu. El a pierdut credința în iertarea Lui Dumnezeu și s-a stins singur. În Lumina Învierii avem iubirea Tatălui pentru firea omenească, atât de mare, încât pe Însuși Unicul Său Fiu L-a dat jertfă pentru mântuirea noastră. Deplina armonie între creștini o poate da numai dragostea, dar dumnezeiesc exprimat cu atâta sinceritate și bucurie în Sfânta Noapte a Învierii. Și, pentru că Lumina este iubire, Mitropolitul Ioan al Banatului subliniază că ‘Cine iubește, suferă. Iubirea și jertfa sunt cele mai bune surori, care s-au legat pe Cruce că nu se vor despărți niciodată. Iubirea și suferința sunt două candele în care trebuie să punem mereu untdelemnul faptelor bune. Cel ce iubește și se jertfește, mare har de la Hristos Cel Înviat va primi. Când suferi pentru fratele tău, este semn că atunci îl iubești mai mult. Iubirea va schimba istoria”, arată părintele Zaharia Pereș.
Dincolo de datini și tradiții, Lumina a însoțit creștinătatea, într-o simfonie a vieții, de la naștere până la lumina de la capul celor plecați, iar Lumina Învierii a sculptat întunericul, transformându-l în ziua a opta, a veșnicei Lumini.
Foto: Otilia Halunga/AGERPRES
