Ierarh cu studii în Grecia, format sub omoforul vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, PS Ambrozie este recunoscut ca unul dintre cei mai cultivați și profunzi ierarhi români. Într-o postare intitulată „Asanarea morală – crimă cu premeditare”, acesta explică pericolul unei false „curățenii morale” realizate prin expunere publică și spectacol mediatic, pe care o numește fără echivoc „lucrare antihristică”.
PS Ambrozie arată că ideea de „asanare morală” are două scenarii: prin educație și libertate sau prin forță și constrângere. Prima cale este cea hristică, a iubirii și a chemării libere: „Cel ce voiește să vină după Mine” (Matei 16,24). A doua, spune episcopul, seamănă cu metodele totalitare: „În numele moralei, se poate comite o mare imoralitate”.
„Hristos nu face pe nimeni sfânt cu forța. Oricine impune prin violență, fie ea și mediatică, standarde morale, nu crede cu adevărat și nu este membru al Bisericii, ci al unei caricaturi a Bisericii”, scrie ierarhul.
Referindu-se implicit la campania lui Ciprian Mega, PS Ambrozie atrage atenția că expunerea păcatelor altora în spațiul public nu aduce vindecare, ci doar dezbinare:
„Tot ce se arată nu e altceva decât un spectacol mediatic al răului, care seamănă neîncredere și compromite mărturia Bisericii. Justițiarul scenarist vrea curățenie morală, dar metoda lui dărâmă comuniunea în loc să o refacă.”
Episcopul Giurgiului avertizează că adevărul spus fără iubire devine armă a celui rău: „Adevărul fără intenția bună și dragoste n-are legătură cu Hristos, ci cu Antihristos. Biserica nu ascunde păcatul, dar nici nu îl instrumentalizează. Canoanele nu sunt pedepse juridice, ci tratamente duhovnicești pentru refacerea comuniunii.”
În loc de moralizare publică, Biserica este chemată să fie „mamă și spital duhovnicesc”. Episcopul citează din Sfântul Isaac Sirul: „Acoperă-l cu mantia ta și acolo unde alții îl judecă, tu să-l miluiești.”
„Cel vinovat nu e aruncat peste bord, ci i se oferă un drum de pocăință. Judecata fără dragoste e ca o lampă rece care arată rana și spune: e vina ta. Dragostea adevărată e ca o lumină caldă care se apleacă, curăță rana și o leagă cu grijă”, explică ierarhul.
În încheiere, PS Ambrozie îi cheamă pe credincioși să nu se lase manipulați de spectacolul judecății publice, ci să rămână ancorați în rugăciune:
„Nu suntem chemați să devenim justițiari sau profeți mediatici, ci să ne rugăm pentru cei căzuți, pentru cei ce conduc și pentru întreaga Biserică. Rugăciunea e mai puternică decât orice dezvăluire. Să avem nădejde că Biserica are Cap pe Hristos și că El poate întoarce orice cădere în bine.”
Această intervenție a unuia dintre ierarhii respectați ai Sfântului Sinod aduce claritate în mijlocul confuziei create de atacurile răzbunătoare ale fostului preot caterisit Ciprian Mega: Biserica vindecă prin iubire și pocăință, nu prin spectacol mediatic și judecată publică.
STIRIPESURSE.RO publică integral mesajul Preasfințitului Ambrozie:
”Asanarea morală – crimă cu premeditare
” Potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu.” II Tesaloniceni 2,4
Asanarea morală este visul contestabilal oricărui puritan, justitiarilor inchipuiti, ai salvatorilor de orice și în general al oricărui individ foarte convins de propriile virtuți în comparație cu ”mizeria morală” căreia trebuie să-i supraviețuiască.
Adesea aceste idei plecând de la fundamente sănătoase s-au pervertit în mintea zăluzilor de te miri unde ducând de cele mai multe ori la totalitarism, abuzuri sau în tot cazul la anularea libertății umane.
În fapt este vorba de două scenarii posibile. Asanare morală prin educație și libertate și al doilea scenariu, asanare morală prin forță și constrângere. Am folosit cuvântul magic ”scenariu” pentru că un astfel de episod pare să fi cuprins și Biserica venind chiar din partea unui scenarist de profesie.
Nu mai e un secret pentru nimeni ce fel de variantă de scenariu a fost preferată. S-a pus mâna pe cruce și sub stindardul ”asanării morale” s-a pornit la lupta cea mare.
Se întâmplă însă ca oamenii să își piardă repede busola și în vâltoarea smintelii să nu mai înțeleagă mare lucru.
Am zis să facem lumină totuși.
Dacă o „asanare morală” (adică o curățare de corupție, minciună, nedreptate, desfrâu, etc.) se face prin forță, atunci se transformă într-o formă de violență mascată sub un pretext „etic”. În loc să fie un proces de convingere, educație și transformare autentică, devine o impunere iar ea, poate ascunde interese imorale: control, manipulare, suprimarea unor grupuri incomode.
E paradoxal: în numele „moralei”, se poate comite o mare imoralitate.
Cam ca atunci când un regim totalitar își justifică represiunea prin „binele comun” sau prin „purificare morală”.
Doar că în Biserică lucrurile nu funcționează așa. Biserica al cărei Cap nevăzut este Hristos nu face pe nimeni sfânt cu forța ci mai degraba merge pe prima variantă de scenariu care este modelul prin excelență Hristic.
Iată de ce:
Hristos îi cheamă pe oameni prin iubire și libertate, nu prin constrângere: „Cel ce voiește să vină după Mine…” (Matei 16,24).
Pocăința autentică presupune o schimbare a inimii (metanoia), nu doar conformism exterior. Apostolii și Părinții Bisericii au insistat pe convingere prin adevăr și exemplu (ex: Sf. Ioan Gură de Aur predica prin puterea cuvântului, nu prin scandal public.
Calea cealaltă este profund, real si de netagaduit Antihristică pentru ca:
Contrazice libertatea omului, darul fundamental lăsat de Dumnezeu. Forța nu naște credință, ci ipocrizie. Hristos nu a venit cu sabie, ci cu jertfă și iubire. Oricine ar impune prin violență fie ea și mediatică ”standarde morale” nu crede cu adevărat și nu este membru al Bisericii ci mai degrabă al unei caricaturi a Bisericii.
Adevărata lucrare a antihristului este tocmai mimarea binelui pentru a instaura dominația. O „asanare morală” prin forță ar fi un paravan pentru putere și control, nu pentru sfințenie.
De ce mai cred că ceea ce se oferă credincioșilor zilele acestea este înșelare și sminteală și lucrare drăcească? Pentru că tot se arată nu e altceva decât un spectacol mediatic al răului, care seamănă dezbinare și neîncredere.
Justițiarul scenarist vrea „curățenie morală”, dar metoda seamănă cu o „asanare forțată”, unde accentul e pe expunere și judecată, nu pe chemare la pocăință într-o moralizare fără Hristos, care dărâmă comuniunea în loc s-o refacă. Mai mult din afară, publicul primește imaginea că Biserica = corupție, iar asta slujește exact intereselor antihristice de a compromite mărturia Bisericii.
Am auzit argumentându-se că e sănătos și face bine să arăți public puroiul și să chemi norodul să adulmece cum miroase mizeria pentru că așa ne facem bine. Este oare așa? Are Biserica nevoie de justițiari, de oameni care își asumă roluri în afara ascultării ca unii ce răzvrătiți fiind vor să-i răzvrătească și pe alții?
Păi nu e dragilor chiar așa.
În tradiția Bisericii, rolul Ei nu este să fie judecător moralist, ci mamă și spital duhovnicesc.
Judecătorul suprem este Hristos, nu omul. Biserica este locul unde păcătosul vine ca să fie iertat și vindecat, nu linșat sau expus. Când cineva se transformă în tribună de moralizare, neagă și trădează misiunea Bisericii – pentru că reduce Evanghelia la o listă de reguli și pedepse.
De aceea, un „justițiar al Bisericii” care își asumă singur misiunea de a „face curățenie” cade într-un pericol dublu: Uzurpă rolul lui Hristos (adevăratul Judecător) și omoară duhul iertării, care e chiar inima Evangheliei.
Este interesant că Sfinții Părinți spun că atunci când descoperi un păcat la fratele tău, tu însuți devii responsabil să-l acoperi cu dragoste și să plângi pentru el. Sf. Isaac Sirul zice: „Acoperă-l cu mantia ta și acolo unde alții îl judecă, tu să-l miluiești.”
În fond acest Sfânt Părinte al Bisericii ne propune o minunată doctorie de vindecare Hristică plecând de la câteva adevăruri care trebuie după părerea mea rostite:
Orice greșeală trebuie să aibă în spatele sau mai degrabă în fața ei o recunoaștere smerită, nu spectacol. Nu se face public shaming pentru audiență, ci se cultivă o cultură a pocăinței iar În loc de „breaking news”, în Biserică există lacrimi și rugăciune. Adevărul fără intenția bună și dragoste n-are legătură cu Hristos ci cu Anti-Hristos pentru că Biserica nu ascunde păcatul (pentru că ar deveni complice), dar nici nu îl instrumentalizează. Adevărul se spune cu scopul de a vindeca, nu de a distruge. Pocăința și restaurarea omului este misiunea și rolul esențial al Bisericii. Cel vinovat nu e aruncat peste bord, ci i se oferă un drum de pocăință. Chiar și mult citatele Canoane ale Bisericii nu sunt pedepse juridice, ci tratament duhovnicesc pentru că ținta nu e excluderea, ci refacerea comuniunii.
Uitându-ma la reacțiile oamenilor îmi dau seama că cei care au pornit acest stupid show au uitat și de menirea comunității care ar trebui să fie aceea de Solidaritate și Rugăciune pentru că comunitatea nu ar trebui să arate cu degetul, ci să se roage pentru cel căzut. Cei ce mai sunt în Biserică și în Duhul Ei știu că întreg Trupul lui Hristos suferă pentru rana unuia dintre mădulare.
Aici e diferența majoră: în logica lumii, păcatul altuia „mă face pe mine mai bun”; în logica Bisericii, păcatul altuia mă rănește și pe mine.
Haosul mental și sufletesc pare însă că a fost călăuzitor pentru că a lipsit discernământul. Nu tot ce se întâmplă în Biserică trebuie ascuns, dar nici totul aruncat în piața publică. Cu discernământ, se găsește echilibrul între protejarea comunității și vindecarea păcătosului. Transparența autentică înseamnă să arăți că există probleme, dar și că există soluții hristice, nu doar scandal.
E nevoie de vindecare, așa este însă ce vedem este doar judecată iar judecata fără dragoste e ca o lampă rece care doar arată rana și spune: „E urâtă, e gravă, e vina ta.” Vindecarea cu dragoste și intenție bună e ca o lumină caldă care nu doar arată rana, ci se și apleacă să o curețe, să o lege, și are grijă să nu se infecteze din nou. Dragostea face diferența dintre un bisturiu care taie ca să rănească și un bisturiu care taie ca să vindece iar intenția bună arată dacă scopul este restaurarea vieții sau doar satisfacerea orgoliului („uite ce bun sunt eu, uite ce rău ești tu”).
Pentru oameni, voi cei care sunteți ispitiți să cădeți în păcatul de a judeca sau sunteți în buza smintelilor amintiți-va va rog ca noi toți credincioșii Bisericii suntem datori și trebuie să fim conștienți de câteva lucruri:
Nu suntem chemați să devenim nici judecători, nici „justițiari”, nici profeți mediatici, ci să ne rugăm – pentru cei căzuți, pentru cei ce conduc, pentru întreaga Biserică. Rugăciunea e mai puternică decât orice „dezvăluire”. Să avem nădejde – că Biserica nu e lăsată la voia întâmplării, pentru că are un Cap nevăzut: Hristos (Efeseni 1,22-23). Să credem în vindecare – pentru că ceea ce pare iremediabil în ochii noștri, Hristos poate întoarce în bine. Să nu ne smintim– chiar dacă vedem păcate, să ne aducă aminte că Biserica este în același timp sfântă și plină de păcătoși care se vindecă în ea.
Fiți puternici și deștepți. Sus să avem inimile!”
