Quincy Jones, titanul muzicii, a cărui vastă moştenire a variat de la producerea albumului istoric „Thriller” al lui Michael Jackson până la scrierea de partituri de film şi de televiziune premiate şi colaborarea cu Frank Sinatra, Ray Charles şi sute de alţi artişti, a murit la vârsta de 91 de ani, scrie AP. A cântat la trompetă cu Lionel Hampton, a produs cântece („We Are the World”, „It’s My Party”), filme („The Color Purple”) şi seriale de televiziune („Fresh Prince of Bel-Air”), a scris muzică pentru filme („In the Heat of the Night”) şi a încântat lumea.
Arnold Robinson, agentul lui Jones, a declarat că acesta a murit duminică seara în casa sa din secţiunea Bel Air din Los Angeles, înconjurat de familia sa.
„În această seară, cu inimile pline, dar frânte, trebuie să împărtăşim vestea morţii tatălui şi fratelui nostru Quincy Jones”, a fost mesajul familiei. „Şi, deşi aceasta este o pierdere incredibilă pentru familia noastră, sărbătorim viaţa minunată pe care a trăit-o şi ştim că nu va mai exista niciodată altul ca el”.
Jones a plecat dintre bandele din partea de sud a oraşului Chicago şi a ajuns pe culmile showbiz-ului, devenind unul dintre primii executivi de culoare care au prosperat la Hollywood şi care a acumulat un catalog muzical extraordinar care include unele dintre cele mai bogate momente ale cântecului american.
Jones le-a ţinut companie preşedinţilor şi liderilor străini, vedetelor de cinema şi muzicienilor, filantropilor şi oamenilor de afaceri. A fost în turneu cu Count Basie şi Lionel Hampton, a aranjat înregistrări pentru Sinatra şi Ella Fitzgerald, a compus coloanele sonore pentru „Roots” şi „In the Heat of the Night”, a organizat prima festivitate de investire a preşedintelui Bill Clinton şi a coordonat înregistrarea „We Are the World”, albumul caritabil din 1985 pentru Africa.
Lionel Richie, care a co-scris „We Are the World” şi s-a numărat printre interpreţi, l-a numit pe Jones „maestrul orchestrator”.
Jones s-a născut în Chicago în 1933. Tatăl său pe jumătate alb a fost copilul unui proprietar de sclavi galez şi a uneia dintre sclavele sale, în timp ce familia mamei sale descindea tot din proprietari de sclavi.
Pasiunea pentru muzică a început să o aibă din copilărie, de la un pian cântat de un vecin, pe care a început să-l înveţe la vârsta de şapte ani, şi de la cântecele mamei sale.
Părinţii săi au divorţat, iar el s-a mutat cu tatăl său în statul Washington, unde Jones a învăţat să cânte la tobe şi la o serie de instrumente de suflat în formaţia din liceu. La 14 ani, a început să cânte în cluburile din Seattle alături de Ray Charles, un tânăr de 16 ani, o dată, în 1948, susţinând-o pe Billie Holiday. A studiat muzica la Universitatea din Seattle, transferându-se în est pentru a continua la Boston, iar apoi s-a mutat la New York după ce a fost reangajat de liderul formaţiei de jazz Lionel Hampton, cu care făcuse turnee când era licean (formaţie pentru care Malcolm X a fost traficant de heroină când au cântat în Detroit).
În New York, unul dintre primele sale concerte a fost acela de a cânta la trompetă în trupa lui Elvis Presley pentru primele sale apariţii televizate, şi a cunoscut vedetele mişcării bebop înfloritoare, inclusiv pe Charlie Parker şi Miles Davis. Ani mai târziu, în 1991, Jones a dirijat ultima reprezentaţie a lui Davis, cu două luni înainte să moară.
Jones a făcut turnee în Europa cu Hampton şi a petrecut mult timp acolo în anii 1950, inclusiv o perioadă în care şi-a aprofundat studiile la Paris, unde a cunoscut personalităţi precum Pablo Picasso, James Baldwin şi Josephine Baker. La vârsta de 23 de ani, a efectuat turnee în America de Sud şi Orientul Mijlociu în calitate de director muzical şi aranjor al lui Dizzy Gillespie. A adunat o echipă de excepţie pentru propria sa big band, făcând un turneu în Europa pentru a testa „Free and Easy”, un musical de jazz, dar acest turneu dezastruos l-a adus pe Jones, după propria mărturisire, aproape de sinucidere şi cu datorii de 100.000 de dolari.
Şi-a asigurat un loc de muncă la Mercury Records şi, încet-încet, şi-a plătit datoriile, lucrând ca producător şi aranjor pentru artişti precum Ella Fitzgerald, Dinah Washington, Peggy Lee, Sarah Vaughan şi Sammy Davis Jr. A început, de asemenea, să compună muzică pentru filme, printre acestea numărându-se „The Italian Job”, „In the Heat of the Night”, „The Getaway” şi „The Color Purple” (a produs ultimul dintre acestea, care a fost nominalizat la 11 premii Oscar, dintre care trei pentru el).
În 1968, a devenit primul afro-american nominalizat la Oscar pentru cel mai bun cântec original, cu piesa „The Eyes of Love” din filmul „Banning” (alături de compozitorul Bob Russell); a avut şapte nominalizări în total. Pentru televiziune, a compus muzică pentru programe ca „The Bill Cosby Show”, „Ironside” şi „Roots”.
Colaborarea sa cu Sinatra a început în 1958, când a fost angajat să dirijeze şi să aranjeze pentru Sinatra şi formaţia sa de Grace Kelly, prinţesa de Monaco, pentru un eveniment caritabil. Jones şi Sinatra au continuat să lucreze la proiecte până la ultimul album al lui Sinatra, „LA Is My Lady”, în 1984. Cariera muzicală solo a lui Jones a luat avânt la sfârşitul anilor 1950, înregistrând albume sub propriul nume ca şef de orchestră pentru ansambluri de jazz care includeau personalităţi precum Charles Mingus, Art Pepper şi Freddie Hubbard.
Cel mai mare succes al său în acest stil a fost colaborarea cu Michael Jackson: „Thriller” rămâne albumul cu cele mai mari vânzări din toate timpurile, în timp ce versatilitatea lui Jones între „Off the Wall” şi „Bad” i-a permis lui Jackson să se metamorfozeze de la muzica disco uşoară la funk-rock ultra-sintetic. El şi Jackson (împreună cu Lionel Richie şi producătorul Michael Omartian) au condus şi „We Are the World”, un single caritabil de succes care a strâns fonduri pentru ajutorarea foametei din Etiopia în 1985.
„Astăzi mi-am pierdut fratele mai mic, iar o parte din sufletul meu a plecat odată cu el”, a spus Jones când Jackson a murit în 2009. În 2017, echipa de avocaţi a lui Jones a susţinut cu succes că i se datorează 9,4 milioane de dolari în drepturi de autor neplătite de Jackson, deşi a pierdut la apel în 2020 şi a trebuit să returneze 6,8 milioane de dolari.
După succesul filmului „The Color Purple” din 1985, în 1990 a înfiinţat compania de producţie cinematografică şi TV Quincy Jones Entertainment. Cel mai mare succes al său pe ecran a fost sitcomul „The Fresh Prince of Bel-Air”, care a avut 148 de episoade şi a lansat cariera lui Will Smith; alte programe au inclus sitcomul „LL Cool J In the House” şi comedia „MadTV”.
De asemenea, a creat compania media Qwest Broadcasting şi, în 1993, revista de muzică Vibe, în parteneriat cu Time Inc. De-a lungul carierei sale, a sprijinit numeroase organizaţii caritabile şi cauze, printre care National Association for the Advancement of Colored People, Jazz Foundation of America şi altele, şi a îndrumat tineri muzicieni, inclusiv pe britanicul Jacob Collier, câştigător al mai multor premii Grammy.
Cariera ilustră a lui Jones a fost de două ori aproape întreruptă: a evitat la limită să fie ucis de cultul lui Charles Manson în 1969, planificând să meargă la casa lui Sharon Tate în noaptea crimelor de acolo, dar Jones a uitat de întâlnire. De asemenea, a supravieţuit unui anevrism cerebral în 1974, care l-a împiedicat să mai cânte la trompetă.
Jones a fost căsătorit de trei ori, prima dată cu prietena sa din liceu, Jeri Caldwell, timp de nouă ani, până în 1966, fiind tatăl lui Jolie. În 1967, s-a căsătorit cu Ulla Andersson şi a avut un fiu şi o fiică, divorţând în 1974 pentru a se căsători cu actriţa Peggy Lipton, cunoscută mai ales pentru rolurile din „The Mod Squad” şi „Twin Peaks”. Au două fiice, între care actriţa Rashida Jones, înainte de a divorţa în 1989. El mai are doi copii: Rachel, cu o dansatoare, Carol Reynolds, şi Kenya, fiica sa cu actriţa Nastassja Kinski.
Nu s-a recăsătorit niciodată, dar a continuat să se întâlnească cu o serie de femei mai tinere, cu designerul egiptean Heba Elawadi, în vârstă de 19 ani, pe când avea 73 de ani. De asemenea, el a afirmat că s-a întâlnit cu Ivanka Trump şi Juliette Gréco.
