Cea mai veche mină de cărbune din România, cea de la Petrila, a fost deschisă în anul 1859, iar de atunci oamenii Văii Jiului au trăit după reguli dure, impuse de riscurile muncii în galeriile de cărbune de sub pământ. Reușite, dar și catastrofe, mișcări de protest, dar și realizări culturale remarcabile își leagă numele de Valea Jiului, iar multe dintre ele se regăsesc în exponatele de la Muzeul Mineritului.
Pentru mulți dintre noi expresiile ‘Valea Plângerii’ sau chiar ‘Inima lui Stalin’ sunt sinonime cu mineritul din Valea Jiului. Sunt adevărate simboluri pe care, alături de alte aproape 1.600 de piese, le regăsim, împreună cu poveștile locului, la acest muzeu unic în România.
Situat pe o stradă centrală din Petroșani, Muzeul Mineritului este găzduit, de aproape 60 de ani, de o clădire monument istoric. Gândit sub forma unui spațiu cu funcțiuni multiple, muzeul ne conduce, de la subsolul transformat într-o galerie de mină, trecând apoi prin parterul cu exponate și panouri diverse legate de istoria cărbunelui din Valea Jiului, pentru ca, la final, să ajungem la mansardă, un loc rezervat pentru evenimentele culturale ale Petroșaniului.
Ghid ne este muzeograful și jurnalistul Marian Boboc, un pasionat de istorie și un ‘patriot local’, după cum singur se caracterizează.
La subsol se găsește chiar și o replică a unei galerii de mină, dar și a unei colivii – un lift special folosit de mineri atunci când coboară în subteran.
‘Avem și o replică a unui abataj, pentru că sunt foarte, foarte mulți vizitatori care nu au cunoștință despre cum se desfășura mineritul din Valea Jiului. Oamenii locului, chiar dacă n-au lucrat în mină, au avut un bunic, au un părinte, un prieten și, până la urmă, și-au format o imagine a mineritului. Dar oamenii din afara Văii nu cunosc cum era în subteran și îi văd foarte surprinși când dau de aceste replici’, spune Marian Boboc.
Într-o lumină semiobscură, pe un perete stă rezemată o lopată uriașă, lângă un morman de cărbune negru. Aflăm că era folosită mult de mineri și că se numește ‘Inima lui Stalin’, fiind construită și folosită, pentru prima oară, la minele de cărbune din Regiunea Donbass. Apoi, în elanul vremurilor vechi, lopata a ajuns și în Valea Jiului.
‘Când a fost inventată lopata, se spune că ar fi trebuit să țină în circumferința sa 15 kilograme de piatră sau 20 de kilograme de cărbune. Acolo, la abataj, avem chiar o lopată ‘Inima lui Stalin și un morman de cărbune. Pe cine îl țin mușchii poate să facă acest exercițiu cu lopata – un lucru pe care minerii îl făceau destul de des în subteran, că n-aveau încotro’, explică ghidul Marian Boboc.
Nu departe de locul abatajului, pe un stâlp din fier atârnă, la înălțime, o plasă roșie, din plastic. Aflăm că în acest fel minerii își păstrau mâncarea, atunci când coborau în subteran, fără ca șobolanii să poate ajunge la ea. Minerii nu le făceau rău animalelor pentru că în cazul unor scăpări de gaze, șobolanii fugeau rapid din acel loc, iar oamenii aflați la muncă învățaseră să se bazeze pe reacția animalelor.
‘Pachetul trebuia ferit de foamea șobolanilor. Șobolanii, în niște imagini mai vechi, erau socotiți cavalerii Sfintei Varvara – sfânta protectoare a minerilor. Erau niște protectori mai mici, pentru că ei vesteau unele nenorociri – surpări, gaze, și nu erau uciși în mină. Niciun miner nu ucidea șobolanii. Dar pentru că minerul trebuia să-și păzească pachetul, păstra mâncarea la înălțime’, spune Marian Boboc.
Dar și punga are o poveste interesantă pentru că în interior conține trei ziare: o ediție în format mare a ziarului local ‘Steagul Roșu’, un alt exemplar, mai mic al aceleași publicații, precum și ziarul Partidului Comunist Român – ‘Scânteia’.
‘La început, în ziarul Steagul Roșu, de format mare, își înveleau minerii suplimentul. Înainte de 1989, era un format foarte mare, nici nu știu cum îl citeau. Și era bun de învelit suplimentul, că era mare. La un moment dat, din motive pe care le știm cu toții – ne amintim de economii, se trece la un format mic, aproape meschin. Atunci minerii au avut o reacție spunând că ‘acum ne cer să ne micșorăm și suplimentul, să fie direct proporțional cu învelișul’. Bineînțeles că au găsit o soluție și au apelat la ziarul Scânteia, care nu și-a schimbat formatul, după știința mea, până în 1989′, explică ghidul.
Însă Muzeul Mineritului nu înseamnă doar abataj, ”Inima lui Stalin” sau pachetul minerilor. Conceptul este unul complex, ce reunește piese originale folosite în minerit sau care au legătură cu acest domeniu. Toate cele aproape 1.600 de piese provin din donații ale instituțiilor de stat, ale persoanelor particulare, ale întreprinderilor miniere, ale universității din Petroșani.
În afara pieselor, la parter sunt organizate 20 de panouri în care sunt relatate fapte ale vremurilor trecute, ale celor peste 150 de ani de minerit în Valea Jiului.
‘Mi-a fost foarte, foarte greu să aleg ce e mai important pentru acest muzeu. Însă, consider că am ales lucrurile importante. Muzeul nostru dă seama despre nenorocirile din mină, despre exploziile miniere, despre evenimentele sociale – greva din 1929, momentul crizei din 1929-1933, când minerii din Valea Jiului au plecat în Franța, dar și despre revolta muncitorească anticomunistă din 1977, de la Lupeni, ca să enumăr doar câteva dintre ele’, arată Boboc.
Pe un panou amplasat în sala mare scrie ‘Valea Plângerii’, iar povestea acestuia are legătură cu cea mai mare tragedie din istoria Văii Jiului.
‘Valea Plângerii, această sintagmă foarte mult uzitată, dar plecată din sensul ei inițial, a fost publicată în ziarul Graiul Muncitorimii, în anul 1922, urmare a exploziei din 27 aprilie, când la Lupeni, la mina Aranca, au pierit 82 de mineri. Aceea a fost cea mai mare explozie din istoria Văii Jiului și a lăsat în urmă 67 de văduve și 94 de orfani. Numai pe obrazul lor câte lacrimi au fost… Și ziaristul de la această publicație – era un săptămânal al Sindicatelor Naționale Române, așa a simțit el momentul acela foarte trist și i-a spus Valea Plângerii’, ne explică ghidul nostru.
Muzeograful arată apoi un alt panou, în care este prezentată istoria construirii Coloanei Infinite a lui Constantin Brâncuși. Atelierele Centrale din Petroșani au fost locul în care, sub coordonarea unui inginer de excepție, opera de artă a prins contur, piesă cu piesă, fiind ulterior transportată și montată la Târgu Jiu.
‘Este povestea, pe scurt, a Coloanei, a efortului petroșenean la edificarea acestei capodopere. Vreau să spun că aceste informații de pe panou aparțin doamnei Sorana Georgescu, fata inginerului Georgescu-Gorjan, care s-a ocupat de punerea în operă a Coloanei Infinitului. Turnarea elementelor a început în septembrie 1937 și durat circa o lună și jumătate. La 14 septembrie începe confecționarea stâlpului central – oțelul vine de la Reșița. Pe urmă, între 16 septembrie și 20 octombrie se toarnă modulii de fontă, iar în a doua jumătate a lunii octombrie au loc primele transporturi, de la Petroșani la Târgu Jiu. Transportul se realizează cu autocamioanele unor antreprenori locali, care probabil aveau relații comerciale cu Societatea Petroșani. În mod sigur au fost transportate cu camioane și nu, cum spune legenda, cu carul cu boi’, detaliază Marian Boboc.
Fiecare piesă din Muzeul Mineritului are câte o poveste pe care acesta o spune, cu plăcere, vizitatorilor. Multe dintre întâmplări sunt trăite chiar el, atunci când încerca să achiziționeze pentru muzeu diverse obiecte. Dacă ajungeți acolo, întrebați, de exemplu, cum a reușit să aducă la Petroșani o veioză fabricată la Atelierele Centrale din Petroșani și care a aparținut primului protopop al Văii Jiului, Ioan Doma, supranumit duhovnicul minerilor. Răspunsul este savuros și trebuie auzit la fața locului.
Obligatoriu, trebuie vizitată și mansarda muzeului, transformată într-un spațiu în care sunt organizate expoziții tematice, diverse diorame, dar care este și locul în care se desfășoară lansări de carte, seminarii și expoziții de artă.
Beneficiarul unor lucrări de reabilitare recente, Muzeul Mineritului reușește să atragă câteva mii de vizitatori pe an. Sunt oameni din toate colțurile țării, dar și din străinătate. Cei mai de departe au venit tocmai din Coreea de Sud.
‘Avem vizitatori din toate județele, vin foarte multe grupuri, oameni de toate vârstele, elevi, vin pensionari. În afară de asta, noi, considerându-ne ca un muzeu viu, organizăm conferințe, lansări de cărți, expoziții de documente. Încercăm până la urmă să ne ridicăm la înălțimea meseriei de miner. Nu reușim, poate, mereu, dar noi ne străduim’, mai afirmă Marian Boboc.
Foto: (C) SORIN BLADA / AGERPRES FOTO
