Primăvara transformă unele zone umede din țară în cămine ale lalelei pestrițe, pentru Banat fiind reprezentativă Lunca Pogănișului sau zona Chevereș.
În perioada martie-aprilie, ca într-o lună de miere, laleaua pestriță răsare. Printre aceste lalele trebui să umbli în vârful degetelor, să nu care-cumva să fie strivită vreuna, din neatenție, pentru că, din anul 1950, sunt declarate monument natural.
Simbol al eleganței și fragilității, datorită aspectului său delicat, această floare este asociată cu noblețea, rafinamentul și efemeritatea frumuseții. Se lasă greu descoperită și trebuie să ai ochi de bun vânător să o vezi, printre frunzișurile putrede din zona Chevereș.
Numărul lalelelor pestrițe care înfloresc variază de la un an la altul, de la circa 3.000 de exemplare, de exemplu, estimate anul trecut, în luncile Banatului, la doar câteva zeci, anul acesta, în funcție de umiditate, potrivit specialiștilor silvici și de mediu din județul Timiș.
Foto: (c) Otilia Halunga / AGERPRES
Fiind o plantă protejată și declarată monument natural, specialiștii din ocoalele silvice bănățene și de mediu evită să facă publice habitatele lalelei pestrițe, tocmai pentru a o feri de ‘iubitorii de natură’ care o rup, iau plantele cu tot cu bulbi să și le planteze acasă, iar poienile rămân vitregite de ele.
Nicoleta Ianovici, profesor doctor biolog în cadrul Departamentului de Biologie al Universității de Vest din Timișoara (UVT), descrie ‘casa’ lalelei pestrițe din Lunca Pogănișului ca fiind o rezervație naturală botanică de 75,5 hectare, creată în 1974 și oficializată în 2000. În inima regiunii se află râul Pogăniș, unul dintre puținii afluenți ai râului Timiș în segmentul sud-estic, drenând o parte importantă a regiunii colinare la sud de Buziaș.
În ciuda faptului că debitul râului scade considerabil vara, iar albia lui încă există, Pogănișul se împarte în direcții diferite la mai mult de 1,5 kilometri distanță între satele Cadar și Otvești, pe o distanță de 8 kilometri. Ca urmare a acestei relații hidrologice, lunca este o regiune de inundații necontrolate pe o perioadă nesfârșită și nicio activitate agricolă nu poate avea loc, cu excepția tăierii copacilor. Tocmai această umezeală creează mediul propice de viață pentru laleaua pestriță.
‘Fritillaria meleagris L (laleaua pestriță, floarea de șah) este o specie tânără, perenă, de 20-30 centimetri înălțime, care apare între sfârșitul lunii martie și începutul lunii mai. În România este rară și se găsește în păduri de stejar, păduri boreale și zone umede, în special în pajiști umede, lângă sau la marginea pădurilor. În România, este protejată prin Decretul nr. 237/1950, care îi conferă statutul de monument natural. Această plantă trebuie protejată, deoarece ciclul său de viață este deosebit de delicat. Germinarea semințelor necesită o perioadă de răcire de trei luni care rămâne în zilele umede, iar bulbii au nevoie de patru până la cinci ani pentru a se maturiza și a înflori pentru prima dată. Ca și în cazul tuturor geofitelor, bulbul este o sursă critică de nutrienți. Specia a devenit amenințată de-a lungul timpului din cauza aratului pajiștilor, modernizării agriculturii și, în a doua jumătate a secolului trecut, din cauza îndepărtării balastului din lunci’, explică, pentru AGERPRES, specialistul universitar Nicoleta Ianovici.
Foto: (c) Otilia Halunga / AGERPRES
Pășunatul agricol intens în timpul sezonului de creștere sau tăierea plantelor înainte ca acestea să se maturizeze cauzează micșorarea populației lalelei pestrițe.
Relația lalelei pestrițe cu apa este una fragilă: tolerează inundațiile intermitente, dar nu poate persista dacă apa subterană este ridicată în zona rădăcinilor pentru perioade lungi de timp, în special din primăvară până în toamnă, potrivit biologului Nicoleta Ianovici.
Uneori, în locurile cu inundații ocazionale, utilizarea rară a gunoiului de grajd este utilă pe termen scurt, dar specia nu rezistă agriculturii intensive și cantităților mari de îngrășăminte chimice.
Studiile de habitat sugerează că deși laleaua pestriță preferă să crească în prezent în pajiști, inițial a fost o specie de pădure care s-a extins în zone deschise odată cu defrișarea luncilor. Interesant este că nu există aproape nicio schimbare în morfologia plantelor din pajiști și/sau păduri, demonstrând astfel o capacitate impresionantă de a se adapta la schimbările de habitat, după cum afirmă Nicoleta Ianovici.
Foto: (c) Otilia Halunga / AGERPRES
‘Explorarea rezervației Lunca Pogănișului este o ocazie de a vedea un fenomen natural cu adevărat exotic, dar întotdeauna cu prudență. Protejarea fiecărei lalele pestrițe este o responsabilitate morală: un bulb are nevoie de aproximativ cinci ani pentru a forma floarea și culegerea uneia ar însemna pierderea unei jumătăți de deceniu de istorie evolutivă. Vizitatorii sunt încurajați să ia doar fotografii și amintiri, să evite călcarea pe locurile umede unde cresc bulbii tineri și să aprecieze planta fără a o atinge. Respectul pentru habitat este cea mai adevărată apreciere’, arată specialistul biolog al UVT.
Ion Sîrbovan, inginer silvicultor specializat în regenerarea pădurilor și protecția mediului din cadrul Ocolului Silvic Lunca Timișului, nu recomandă exploatarea turistică cu această destinație, în perioada de înflorire a lalelei pestrițe, tocmai pentru a o proteja.
‘Un număr mare de turiști în aceste zone poate atrage persoane cu intenții necorespunzătoare, care ar putea dăuna habitatului prin extragerea bulbilor. De aceea, noi evităm să dezvăluim locația exactă a speciei, pentru a preveni un turism dăunător, care ar putea duce la dispariția speciei, deoarece unii oameni ar putea distruge habitatul prin îndepărtarea bulbilor. Pe noi ne interesează să protejăm laleaua pestriță, nicidecum să devină ținta celor care o rup. Sunt fluctuații mari în numărul exemplarelor de-a lungul anilor. Anul trecut au fost observate până la 3.000 de exemplare, în timp ce în anii mai slabi numărul a scăzut la 30. Anul acesta, am observat câteva zeci. Aceste variații sunt influențate de condiții meteorologice, cum ar fi seceta’, detaliază Ion Sîrbovan.
Lectorul Cosmin Marius Ivașcu, de la Facultatea de Chimie, Biologie, Geografie a Universității de Vest Timișoara, punctează că laleaua pestriță se mai numește popular în Banat și ‘cuc’, probabil datorită aspectului pestriț, asemănător penajului cucului, iar modelul lalelei este des întâlnit ca ornamente în costumele populare, pe porțile și pe pridvoarele caselor bănățene.
Foto: (c) Otilia Halunga / AGERPRES
‘Este o floare deosebită și tocmai frumusețea ei o face atât de vulnerabilă, încât a ajuns specie pe cale de dispariție. Deși unii susțin că este important să se păstreze bulbul, chiar dacă firul de floare se poate rupe, lucrurile nu stau chiar așa. Fără floare, bulbii nu mai au vigoarea să dea în anii următori flori. Studiile arată că de la prea mari culegeri de floare, chiar dacă rămâne bulbul, acestea au dispărut pur și simplu. Populațiile de lalele pestrițe sunt mai numeroase în Bucovina, Dobrogea, chiar și în Banatul Sârbesc, care este plin de rarități floristice – bujorul bănățean, o specie de pădure, brândușa bănățeană sau ruscuța primăvăratică. Am văzut că apare simbolul lalelei pestrițe pe case, în portul popular și pe porți, mai ales în Lunca Pogănișului’, menționează Cosmin Marius Ivașcu.
Laleaua pestriță are și o frumoasă moștenire culturală, iar prof. dr. Nicoleta Ianovici a relatat, pentru AGERPRES, una dintre aceste legendel legate de laleaua pestriță.
‘Una dintre legende povestește despre Daria, o fată orfană crescută la curtea Șahului Persiei, care îngrijea grădina palatului. Într-o noapte, ea visează o tânără ce îi cere flori pentru mama sa bolnavă, promițându-i în schimb o lalea pestriță nemaivăzută. A doua zi, Daria găsește floarea în grădină și o îngrijește cu drag. Ulterior, unchiul ei inventează jocul de șah pentru a-l distra pe Șah, iar Daria îi oferă floarea, numind-o ‘floarea de șah’. Într-o călătorie, Daria îl întâlnește pe Ramiro, un tânăr prinț, iar cei doi se îndrăgostesc. După depășirea unor primejdii, ajung pe meleagurile noastre, unde răspândesc laleaua pestriță ca simbol al iubirii și prieteniei. Astfel, floarea devine nemuritoare și ajunge să fie cunoscută în diverse regiuni ale României. În concluzie, Lunca Pogănișului reprezintă un spațiu în care conservarea botanică se împletește cu tradiția culturală. Importanța rezervației constă în menținerea unui ecosistem mozaicat unic, în care dinamica hidrologică și practicile agricole adecvate permit supraviețuirea unei specii cu cerințe biologice complexe. Prin protecție legală și înțelegerea profundă a habitatului, Lunca Pogănișului rămâne un reper esențial pentru biodiversitatea națională și un sanctuar al lalelei pestrițe în această parte a țării’, arată biologul UVT, Nicoleta Ianovici.
Ion Sîrbovab subliniază că acțiunile de protecție a lalelei pestrițe includ colaborarea cu instituții precum Garda de Mediu și Agenția de Protecție a Mediului, dar și organizarea de vizite pentru elevi, în timp ce se evită publicarea de informații specifice despre locație. Astfel, în timpul perioadei de înflorire, nu se efectuează lucrări de exploatare forestieră.
‘În zonă avem și alte specii protejate din zona faunei, precum o colonie de stârci cenușii, de care ne îngrijim, care își fac cuiburile în Pădurea Macedoniei, lângă Ciacova. Sunt păsări migratoare care revin primăvara pentru a-și reconstrui cuiburile și a-și depune ouăle, iar toamna pleacă cu puii. Stârcul este protejat și monitorizat. De asemenea, în zona pădurii de la Banloc avem acvila de câmpie, o altă specie protejată, iar echipele noastre monitorizează cuiburile păsărilor, pentru a se asigura că sunt locuite. Este importantă protecția habitatului în care trăiesc aceste specii și se evită orice activitate perturbatoare în perioadele de reproducere’, ne mai spune Ion Sîrbovan.
Iar spusele sale despre cât de rare și prețioase sunt aceste specii din zona Banaului, ne fac să ne simțim norocoși pentru cele câteva fotografii luate în poiana lalelei pestrițe de la Chevereș și că putem păstra în memorie parfumul delicat al ‘florii Șahului’.
Legendele lalelelor, originare din Orientul Mijlociu, leagă aceste flori de iubirea eternă și pasiunea intensă, iar în secolul XVIII, în vremea sultanului Ahmet (1703-1730), cultivarea ori vânzarea lalelei în afara Istanbulului era considerată crimă și se pedepsea cu exilul. Valoarea lalelei se măsura în aur și de aceea este supranumită ‘pocalul de aur’.
