Cardinalii nu au niciun contact cu lumea exterioară după ce maestrul ceremoniilor liturgice rosteşte cuvintele „Extra Omnes”, expresia latină pentru „toţi afară”, pentru a cere tuturor celor prezenţi, cu excepţia cardinalilor electori, să părăsească Capela Sixtină pentru a începe procesul de votare.
Între voturi, cardinalii vor fi cazaţi la hotelul Domus Santa Marta din Vatican şi, posibil, la o altă reşedinţă din apropiere a Vaticanului, deoarece există mai mulţi cardinali electori decât camere la hotelul Santa Marta.
Ziua începe cu slujba celebrată dimineaţa de decanul Colegiului Cardinalilor, cardinalul Giovanni Battista Re.
După-amiază, cardinalii intră în Capela Sixtină şi îşi ocupă locurile. Un preot rosteşte o meditaţie, iar cardinalii depun jurământul. După „Extra Omnes”, începe conclavul.
Cu excepţia cazului în care există întrebări sau probleme nerezolvate, cardinalii votează o singură dată în după-amiaza zilei de 7 mai, căutând o majoritate de două treimi. Dacă nu găsesc un câştigător la primul tur de scrutin, se retrag pentru seară şi se întorc în Capela Sixtină în dimineaţa următoare.
Aceştia pot efectua până la două voturi în fiecare dimineaţă şi două în fiecare după-amiază, până când găsesc un câştigător.
Doar cardinalii cu vârsta sub 80 de ani sunt eligibili să voteze. Reglementările actuale limitează teoretic numărul de electori la 120, dar papii au depăşit adesea acest plafon, iar în prezent sunt 135 cei eligibili, dar doi vor lipsi.
Cardinalii care au peste 80 de ani nu pot vota, dar pot participa la reuniunile pre-conclav, cunoscute sub numele de congregaţii generale, în care sunt discutate problemele bisericii. În 2013, în cadrul acestor reuniuni, cardinalul de atunci Jorge Mario Bergoglio a vorbit despre necesitatea ca biserica să meargă la „periferiile existenţiale” pentru a-i găsi pe cei care suferă – un discurs neoficial care a contribuit la alegerea sa.
În secolul al XIII-lea, a fost nevoie de aproape trei ani – 1 006 zile pentru a fi exacţi – pentru a alege succesorul Papei Clement al IV-lea, fiind cel mai lung conclav din istoria Bisericii Catolice. De aici provine şi termenul conclav – „sub cheie”, deoarece cardinalii care se întâlneau la Viterbo, la nord de Roma, au stat atât de mult, încât cetăţenii frustraţi ai oraşului i-au închis în cameră.
Votul secret care l-a ales pe Papa Grigore al X-lea a durat din noiembrie 1268 până în septembrie 1271. A fost primul exemplu de alegere papală prin „compromis”, după o lungă luptă între susţinătorii celor două principale facţiuni geopolitice medievale – cei fideli papalităţii şi cei care susţineau Sfântul Imperiu Roman.
Grigore al X-lea a fost ales numai după ce locuitorii din Viterbo au spart acoperişul clădirii în care erau cazaţi prelaţii şi le-au limitat mesele la pâine şi apă pentru a-i presa să ajungă la o concluzie.
Sperând să evite repetarea situaţiei, Grigore al X-lea a decretat în 1274 că cardinalii vor primi doar „o masă pe zi” dacă conclavul se prelungeşte peste trei zile şi doar „pâine, apă şi vin” dacă depăşeşte opt zile. Această restricţie a fost între timp eliminată.
Înainte de 1274, existau perioade în care un papă era ales în aceeaşi zi cu moartea predecesorului său. După aceea, însă, Biserica a decis să aştepte cel puţin 10 zile înainte de primul vot. Ulterior, această perioadă a fost extinsă la 15 zile pentru a da timp tuturor cardinalilor să ajungă la Roma.
Cel mai rapid conclav care a respectat regula celor 10 zile de aşteptare pare să fi fost alegerea Papei Iulius al II-lea din 1503, care a fost ales în doar câteva ore, potrivit istoricului Vaticanului Ambrogio Piazzoni.
În timpuri mai recente, Papa Francisc a fost ales în 2013 la al cincilea tur de scrutin, Benedict al XVI-lea a câştigat în 2005 la al patrulea, iar Papa Pius al XII-lea a câştigat la al treilea în 1939.
Este un precedent care a fost stabilit în Evul Mediu timpuriu şi, deşi nu există niciun motiv doctrinar pentru ca un papă să-şi aleagă un nume nou, acest lucru a devenit parte a procesului de alegere.
Sfântul Petru, primul papă şi unul dintre cei 12 apostoli, a fost redenumit de Iisus faţă de numele său de naştere, Simon, dar acest lucru s-a întâmplat înainte ca el să devină şeful bisericii.
Alţi 500 de ani aveau să treacă până când Papa Ioan al II-lea, care a fost în fruntea bisericii între 533 şi 535, a început tradiţia papală atunci când a renunţat la numele Mercurius, care i s-a părut prea asemănător cu numele zeului păgân Mercur.
Următorul papă care şi-a schimbat numele a fost Petru Canepanova în secolul al X-lea, care a devenit Ioan al XIV-lea pentru a evita să fie numit Petru al II-lea, a declarat Liam Temple, profesor asistent în istoria catolicismului la Centrul pentru Studii Catolice de la Universitatea Durham.
După secolul al X-lea, adoptarea unui nume diferit a devenit o practică obişnuită pentru papi odată ce aceştia erau aleşi, deoarece papii din ţări precum Franţa şi Germania au adoptat nume care sună mai mult a italiană pentru a-şi imita predecesorii. Şi acesta a devenit apoi un obicei, doar câţiva papi păstrându-şi numele de botez de atunci, inclusiv Marcellus al II-lea şi Adrian al VI-lea, care au fost amândoi în fruntea bisericii în secolul al XVI-lea.
Papa Francisc şi-a luat numele de la Sfântul Francisc din Assisi, fondatorul ordinului monastic numit franciscan.
Fiecare nume este impregnat de propria sa istorie şi conotaţii, legate de realizările sau eşecurile papilor anteriori sau ale sfinţilor care l-au purtat.
„Legătura cu numele papilor anteriori care au depăşit crize, au inspirat reforme sau au fost incredibil de populari poate juca adesea, deşi nu întotdeauna, un rol în alegerea unui nume”, a explicat Temple pentru CNN.
De exemplu, Papa Francisc şi-a ales numele papal pentru a-l onora pe Sfântul Francisc din Assisi, cu dragostea sa pentru pace şi natură, precum şi grija sa pentru cei săraci şi concentrarea asupra cooperării între diferitele secte ale bisericii. Aceste asocieri au stabilit priorităţile pentru papalitatea lui Francisc.
Predecesorul său, Papa Benedict al XVI-lea, şi-a ales numele papal pentru a-şi arăta angajamentul faţă de pace şi reconciliere, onorându-i pe Sfântul Benedict şi pe Papa Benedict al XV-lea, care a condus biserica în timpul Primului Război Mondial, a spus Temple.
Un nume pe care noul papă cu siguranţă nu îl va adopta este Petru, din respect pentru primul papă, Sfântul Apostol Petru – dar poate şi din cauza unei profeţii vechi de secole conform căreia Petru al II-lea va fi ultimul papă care va sluji.
Există şi alte nume care nu sunt neapărat interzise, dar sunt mai puţin susceptibile de a fi alese din cauza asocierii lor cu cei mai recenţi papi care le-au purtat, a spus Temple.
El spune, de asemenea, că Urban ar fi un nume destul de improbabil pentru noul papă, deoarece „ar aminti de Urban al VIII-lea, care a început procesul lui Galileo Galilei, şi nu ar da bine în dezbaterile moderne despre ştiinţă, credinţă şi religie”.
În aceeaşi ordine de idei, numele Pius l-ar evoca pe Pius al XII-lea, al cărui rol în timpul celui de-al Doilea Război Mondial este tot mai criticat, a adăugat Temple.
În timp ce cardinalii catolici se întâlnesc pentru a alege un nou papă, ei se vor confrunta cu o mare întrebare: Este timpul, după trei pontifi consecutivi neitalieni, să dea papalitatea înapoi naţiunii care a deţinut-o pentru cea mai mare parte a istoriei de 2.000 de ani a Bisericii Romano-Catolice?
Timp de 455 de ani, între moartea olandezului Adrian al VI-lea în 1523 şi alegerea polonezului Ioan Paul al II-lea în 1978, italienii au avut controlul total asupra papalităţii. În total, aproximativ 80% din cei 266 de papi ai Bisericii au fost italieni.
Dar Ioan Paul a fost succedat de un german, Papa Benedict, care a lăsat apoi locul Papei Francisc – un argentinian şi primul pontif din America.
În urma morţii lui Francisc la 21 aprilie, cardinalii vor începe conclavul pentru a alege un nou şef al Bisericii care numără 1,4 miliarde de membri. Printre principalii candidaţi se numără cardinalul italian Pietro Parolin, care a fost numărul doi la Vatican în cea mai mare parte a papalităţii de 12 ani a lui Francisc.
Diplomat veteran, Parolin a servit în ambasadele Vaticanului din întreaga lume şi vorbeşte fluent engleza, franceza şi spaniola, pe lângă limba sa maternă, italiana, care este limba de lucru în interiorul micului stat al Sfântului Scaun.
Prelaţii care iau parte la discuţiile cu uşile închise menţionează, de asemenea, cel puţin alţi doi posibili candidaţi italieni în conversaţiile lor liniştite din afara sălii de şedinţe. Este vorba despre cardinalul Matteo Zuppi, arhiepiscop de Bologna, şi despre cardinalul Pierbattista Pizzaballa, principalul oficial catolic din Ierusalim.
Acest lucru înseamnă că blocul de vot al celor 19 cardinali italieni ar putea fi împărţit între mai multe opţiuni. Alberto Melloni, istoric al bisericii la Universitatea din Modena-Reggio Emilia, care a studiat îndeaproape conclavele anterioare, a declarat că istoria s-ar putea repeta. În ultimele trei conclave – desfăşurate în 1978, 2005 şi 2013 – cardinalii italieni nu s-au coalizat în jurul unui singur candidat.
„Italienii sunt cei care au decis, împărţindu-se între ei, că nu vor exista papi italieni”, a spus Melloni.
Timp de secole, cardinalii lumii au fost în primul rând italieni, cu o largă majoritate. Papii din anii 1960 au căutat în mare măsură să diversifice reprezentarea în Colegiul Cardinalilor, diminuând influenţa blocului italian.
Francisc a accelerat acest proces, iar italienii reprezintă acum aproximativ 14% din membrii cu drept de vot ai conclavului, în scădere de la 24% la ultimul conclav din 2013. Cu toate acestea, personalul de la Vatican, un microstat în Italia înconjurat de Roma, a rămas în majoritate covârşitoare italian.
Papa este ales de cardinali pentru a servi ca episcop al Romei, rolul deţinut pentru prima dată de Sfântul Petru, din care pontiful îşi trage autoritatea asupra Bisericii globale.
Massimo Faggioli, un academician italian de la Universitatea Villanova din SUA care urmăreşte Vaticanul, a declarat că mulţi dintre cardinalii italieni văzuţi ca posibili pretendenţi la funcţia papală sunt remarcabili pentru că şi-au desfăşurat o mare parte din carieră în afara Italiei.
Parolin, în vârstă de 70 de ani, a fost ambasador al Sfântului Scaun în Venezuela înainte de a deveni înalt funcţionar al Vaticanului în 2013. Pizzaballa, 60 de ani, locuieşte la Ierusalim de la mijlocul anilor 1990, în timp ce un alt italian menţionat ocazional, Fernando Filoni, 79 de ani, a fost ambasador în Irak şi Filipine.
„Cei mai vizibili dintre cardinalii din Italia sunt mai mult internaţionali decât cunoscuţi ca pastori ai unei dioceze locale din Italia”, a declarat Faggioli.
Cu toate acestea, un scandal de acum cinci ani a reapărut în ultimele zile, punând o posibilă piedică în şansele Italiei.
Unul dintre foştii adjuncţi ai lui Parolin, cardinalul italian Angelo Becciu, a fost demis de Francisc în 2020 şi ulterior condamnat pentru deturnare de fonduri şi fraudă de un tribunal din Vatican, în 2023, în urma unei investiţii imobiliare păguboase în Londra. Becciu a negat acuzaţiile formulate împotriva sa şi a făcut apel împotriva verdictului. După zile întregi de dezbateri între colegii cardinali, el a declarat săptămâna trecută că nu va participa la conclav, pentru „binele Bisericii”.
Clădirea care se află în centrul cazului a fost cumpărată de Secretariatul de Stat, un departament condus de Parolin, deşi acesta nu a fost acuzat de nicio abatere.
Istoricul Melloni a declarat că dezbaterea privind posibilitatea ca Becciu să se alăture conclavului a fost o „confruntare” între el şi Parolin şi ar putea sfârşi prin a se reflecta negativ asupra tuturor italienilor, care, în generaţiile anterioare, au avut reputaţia de a complota în culise.
O veche zicală italiană avertizează să nu mizăm pe vreun presupus favorit înainte de conclav: „Cel care intră într-un conclav ca papă, iese din el cardinal”.
Cu toate acestea, există câţiva cardinali despre care se vorbeşte ca fiind „papabili”:
Jean-Marc Aveline, arhiepiscop de Marsilia, francez, în vârstă de 66 de ani
Potrivit presei franceze, el este cunoscut în unele cercuri catolice interne drept Ioan al XXIV-lea, într-o aluzie la asemănarea sa cu Papa Ioan al XXIII-lea, papa reformator cu faţa rotundă de la începutul anilor 1960.
Papa Francisc a glumit odată spunând că succesorul său ar putea lua numele de Ioan al XXIV-lea.
Aveline este cunoscut pentru natura sa populară şi relaxată, pentru disponibilitatea sa de a face glume şi pentru apropierea sa ideologică de Francisc, în special în ceea ce priveşte imigraţia şi relaţiile cu lumea musulmană. Este, de asemenea, un intelectual serios, cu un doctorat în teologie şi o diplomă în filosofie.
S-a născut în Algeria, într-o familie de imigranţi spanioli care s-au mutat în Franţa după independenţa Algeriei, şi a trăit cea mai mare parte a vieţii sale în Marsilia, un port care a fost o răscruce de culturi şi religii timp de secole.
Sub pontificatul lui Francisc, Aveline a făcut paşi mari în carieră, devenind episcop în 2013, arhiepiscop în 2019 şi cardinal trei ani mai târziu. Statutul său a fost consolidat în septembrie 2023, când a organizat o conferinţă internaţională a Bisericii pe teme mediteraneene, la care Papa Francisc a fost invitatul principal.
Dacă ar obţine funcţia supremă, Aveline ar deveni primul papă francez din secolul al XIV-lea încoace, aceea fiin o perioadă turbulentă în care papalitatea s-a mutat la Avignon.
De asemenea, ar fi cel mai tânăr papă de la Ioan Paul al II-lea încoace. Înţelege limba italiană, dar nu o vorbeşte, ceea ce ar putea fi un dezavantaj major pentru o funcţie care implică şi titlul de episcop al Romei şi care necesită multă familiaritate cu jocurile de putere şi intrigile romane.
Cardinalul Peter Erdo, maghiar, în vârstă de 72 de ani
Dacă Erdo va fi ales, va fi văzut în mod inevitabil ca un candidat de compromis – o persoană din tabăra conservatoare care a construit totuşi punţi cu lumea progresistă a lui Francisc.
Erdo a fost deja considerat un candidat papal la ultimul conclav din 2013, datorită contactelor sale extinse cu Biserica în Europa şi Africa, precum şi datorită faptului că a fost văzut ca un pionier al campaniei de nouă evanghelizare, menită să reînvie credinţa catolică în ţări avansate secularizate – o prioritate absolută pentru mulţi cardinali.
El este considerat un conservator din punct de vedere teologic şi, în discursurile sale din Europa, subliniază rădăcinile creştine ale continentului. Cu toate acestea, el este, de asemenea, considerat pragmatic şi nu a intrat niciodată în conflict deschis cu Francisc, spre deosebire de alţi clerici tradiţionalişti.
Totuşi, el a ridicat sprâncene la Vatican în timpul crizei migranţilor din 2015, când s-a opus apelului Papei Francisc ca bisericile să primească refugiaţi, afirmând că acest lucru ar însemna trafic de persoane – aliniindu-se aparent cu prim-ministrul naţionalist al Ungariei, Viktor Orban.
Expert în dreptul bisericesc, Erdo a fost pe o cale rapidă în întreaga sa carieră, devenind episcop la 40 de ani şi cardinal în 2003, când avea doar 51 de ani, fiind cel mai tânăr membru al Colegiului Cardinalilor până în 2010.
Are o italiană excelentă şi vorbeşte, de asemenea, germană, franceză, spaniolă şi rusă – ceea ce l-ar putea ajuta să dezgheţe relaţiile dintre Bisericile Catolică şi Ortodoxă Rusă după răceala profundă adusă de războiul din Ucraina.
Erdo nu este un orator carismatic, dar, în timp ce acest lucru a fost considerat cândva, fără îndoială, un dezavantaj serios, ar putea fi văzut ca un avantaj de data aceasta, dacă cardinalii doresc un mandat de papă calm după focul de artificii al papalităţii lui Francisc.
Cardinalul Mario Grech, secretar general al Sinodului Episcopilor, maltez, în vârstă de 68 de ani
Grech provine din Gozo, o insulă minusculă care face parte din Malta, cea mai mică ţară din Uniunea Europeană. Dar de la începuturi mici a ajuns la lucruri mari, fiind numit de Papa Francisc secretar general al Sinodului episcopilor – o funcţie importantă în cadrul Vaticanului.
Privit iniţial ca un conservator, Grech a devenit de ani de zile un purtător de torţă al reformelor lui Francisc în cadrul Bisericii, evoluând brusc cu vremurile.
În 2008, mai mulţi cetăţeni gay maltezi au declarat că părăsesc Biserica în semn de protest faţă de ceea ce ei considerau a fi poziţia anti-LGBT a pontifului de atunci – Papa Benedict. Grech le-a oferit puţină compasiune la acea vreme, dar în 2014, vorbind la Vatican, a cerut Bisericii să accepte mai bine membrii săi LGBT şi să fie creativă în găsirea de noi modalităţi de a aborda situaţiile familiale contemporane.
În ziua următoare, Papa Francisc l-a bătut pe umăr la micul dejun şi l-a felicitat pentru discurs, marcându-l pentru o promovare viitoare.
În 2018, Grech a vorbit despre modul în care savurează provocările cu care se confruntă Biserica. „Trecem printr-o perioadă de schimbare. Iar pentru mine, acesta este un lucru foarte pozitiv”, a declarat el pentru ziarul Malta Today. El a avertizat că Biserica nu va rămâne relevantă pentru societatea modernă dacă nu trece dincolo de nostalgia pentru trecut.
Opiniile sale i-au adus câţiva duşmani de marcă, iar cardinalul conservator Gerhard Muller s-a întors împotriva sa în 2022, subminându-i profilul academic şi acuzându-l că este împotriva doctrinei catolice.
Aliaţii lui Grech insistă că acesta are prieteni atât în tabăra conservatoare, cât şi în cea moderată şi că, datorită rolului său important, este cunoscut de mulţi cardinali, un avantaj clar într-un conclav în care atât de mulţi cardinali sunt relativ necunoscuţi unii pentru alţii.
Venind dintr-o ţară mică, alegerea sa ca papă nu ar crea nicio durere de cap diplomatică sau geopolitică.
El a subliniat că întotdeauna caută consensul mai degrabă decât confruntarea. Dar uneori a provocat controverse. În 2016, a condus un pelerinaj pentru a se ruga pentru ploaie, după ce s-a întâlnit cu fermieri îngrijoraţi de secetă. Un ziar local a declarat că a fost „o întoarcere la încercările preistorice de a induce ploaia”, dar la câteva zile după eveniment, a început într-adevăr să plouă.
Cardinalul Juan Jose Omella, arhiepiscop de Barcelona, Spania, în vârstă de 79 de ani
Omella este un om după inima Papei Francisc. Fără pretenţii şi bun la suflet, el duce o viaţă modestă în ciuda titlului său înalt, dedicându-şi cariera bisericească îngrijirii pastorale, promovând justiţia socială şi întruchipând o viziune plină de compasiune şi incluzivă a catolicismului.
„Nu trebuie să vedem realitatea doar prin ochii celor care au cel mai mult, ci şi prin ochii celor săraci”, a declarat el site-ului de ştiri Crux în aprilie 2022, în cuvinte care reflectă viziunea asupra lumii a lui Francisc.
El s-a născut în 1946 în satul Cretas din nord-estul Spaniei. După ce a fost hirotonit în 1970, a slujit ca preot în mai multe parohii spaniole şi, de asemenea, a petrecut un an ca misionar în Zair, numit acum Republica Democrată Congo.
Subliniind dedicarea sa pentru cauzele sociale, din 1999 până în 2015 a lucrat îndeaproape cu organizaţia caritabilă spaniolă Manos Unidas, care luptă împotriva foametei, bolilor şi sărăciei în ţările în curs de dezvoltare.
A devenit episcop în 1996 şi a fost promovat arhiepiscop de Barcelona în 2015. Un an mai târziu, Francisc i-a conferit o pălărie roşie de cardinal – o mişcare considerată ca o aprobare clară a tendinţelor progresiste ale lui Omella, care contrastează cu elementele mai conservatoare care au dominat cândva Biserica spaniolă.
Omella este un fost preşedinte al conferinţei episcopale din Spania. El a trebuit să facă faţă consecinţelor unei comisii independente care a estimat, în 2023, că peste 200.000 de minori ar fi fost abuzaţi sexual de clerul spaniol pe parcursul mai multor decenii.
Omella a cerut în repetate rânduri iertare pentru proasta gestionare a abuzurilor sexuale, dar a negat că atât de mulţi copii au fost abuzaţi, o anchetă internă a Bisericii identificând doar 927 de victime începând cu anii 1940.
„La sfârşitul zilei, cifrele nu ne duc nicăieri. Cel mai important lucru sunt oamenii şi repararea pe cât posibil”, a spus el. „Blamarea nu este calea. Problema nu aparţine Bisericii, ci societăţii în ansamblu”.
În 2023, Francisc l-a invitat pe Omella să se alăture cabinetului său format din nouă cardinali pentru a-l sfătui în chestiuni de guvernare.
Dacă conclavul decide că Biserica are nevoie de o nouă abordare, atunci această apropiere va fi un dezavantaj în cazul lui Omella.
Cardinalul Pietro Parolin, italian, diplomat la Vatican, în vârstă de 70 de ani
Parolin este văzut ca un candidat de compromis între progresişti şi conservatori. A fost diplomat al Bisericii cea mai mare parte a vieţii sale şi a fost secretar de stat al Papei Francisc din 2013, anul în care Francisc a fost ales.
Funcţia este similară cu cea de prim-ministru, iar secretarii de stat sunt adesea numiţi „papă adjunct”, deoarece ocupă locul al doilea în ierarhia Vaticanului după pontif.
Parolin a fost anterior ministru adjunct de externe al Papei Benedict, care în 2009 l-a numit ambasador al Vaticanului în Venezuela, unde a apărat Biserica împotriva demersurilor de slăbire a acesteia de către preşedintele de atunci Hugo Chavez.
El a fost, de asemenea, principalul arhitect al apropierii Vaticanului de China şi Vietnam. Conservatorii l-au atacat pentru un acord privind numirea episcopilor în China comunistă. El a apărat acordul spunând că, deşi nu a fost perfect, a evitat o schismă şi a oferit o anumită formă de comunicare cu guvernul de la Beijing.
Parolin nu a fost niciodată un activist de primă linie sau gălăgios în aşa-numitul război cultural al Bisericii, care s-a concentrat pe probleme precum avortul şi drepturile homosexualilor, deşi a condamnat odată legalizarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex în multe ţări drept „o înfrângere pentru umanitate”.
El a apărat puterea Vaticanului asupra liderilor Bisericii locale, criticând încercările din Germania de a permite preoţilor să binecuvânteze simbolic cuplurile de acelaşi sex. A spus că Bisericile locale nu pot lua decizii care ar ajunge să afecteze toţi catolicii.
O persoană blândă şi amabilă, Parolin ar readuce papalitatea la italieni după trei papi succesivi neitalieni – Ioan Paul al II-lea din Polonia, Benedict din Germania şi Francisc din Argentina.
Parolin a intrat în serviciul diplomatic al Vaticanului la doar trei ani după hirotonirea sa preoţească în 1980, astfel încât experienţa sa pastorală este limitată. Dar un factor în favoarea sa este faptul că vorbeşte mai multe limbi.
Cardinalul Luis Antonio Gokim Tagle, filipinez, 67 de ani
Tagle este adesea numit „Franciscul asiatic” datorită angajamentului său similar faţă de justiţia socială şi, dacă va fi ales, va fi primul pontif din Asia.
Pe hârtie, Tagle, care în general preferă să fie poreclit „Chito”, pare să aibă toate atuurile pentru a se califica pentru a fi papă.
El are zeci de ani de experienţă pastorală, de la hirotonirea sa ca preot în 1982. A dobândit apoi experienţă administrativă, mai întâi ca episcop de Imus şi apoi ca arhiepiscop de Manila.
Papa Benedict al XVI-lea l-a făcut cardinal în 2012.
Într-o mişcare văzută de unii ca o strategie a lui Francisc de a-i oferi lui Tagle o experienţă la Vatican, papa l-a transferat în 2019 din Manila şi l-a numit şef al braţului misionar al Bisericii, cunoscut oficial ca Dicasterul pentru Evanghelizare.
El provine din ceea ce unii au numit „plămânul catolic al Asiei”, deoarece Filipine are cea mai mare populaţie catolică din regiune. Mama sa a fost o filipineză de etnie chineză. Vorbeşte fluent italiana şi engleza.
Între 2015 şi 2022, a fost principalul lider al Caritas Internationalis, o confederaţie de peste 160 de organizaţii catolice de ajutor, servicii sociale şi dezvoltare din întreaga lume.
În 2022, Papa Francisc a demis întreaga conducere în urma acuzaţiilor de intimidare şi umilire a angajaţilor şi a numit un comisar care să o conducă. Tagle, care a fost, de asemenea, îndepărtat din funcţia sa, a fost nominal preşedinte, dar nu a fost implicat în operaţiunile de zi cu zi, care au fost supravegheate de un director general laic.
Anunţând decizia dramatică a papei, Tagle a declarat la o întâlnire a confederaţiei că schimbările au fost un moment pentru „confruntarea cu eşecurile”. Rămâne de văzut în ce măsură saga va afecta şansele lui Tagle la papalitate.
Cardinalul Joseph Tobin, arhiepiscop de Newark, N.J., american, 72 de ani
Este puţin probabil ca cardinalii din întreaga lume să aleagă primul papă nord-american din istorie, dar dacă ar fi de acord, Tobin ar părea cea mai probabilă posibilitate.
Fost lider mondial al unui important ordin religios catolic cunoscut sub numele de „Redemptorists”, născut la Detroit, el a fost în ţări din întreaga lume şi vorbeşte fluent italiană, spaniolă, franceză şi portugheză. De asemenea, are experienţă în serviciul Vaticanului şi în funcţii de conducere în cadrul bisericii americane.
Tobin a ocupat funcţia de adjunct al unui birou de la Vatican în perioada 2009-2012, iar apoi a fost numit de Papa Benedict ca arhiepiscop de Indianapolis, Indiana. Francisc l-a promovat la rangul de cardinal în 2016, iar ulterior l-a numit arhiepiscop de Newark.
În acest ultim rol, Tobin, un om mare cunoscut pentru regimul său de antrenament de ridicare a greutăţilor, a avut de-a face cu unul dintre cele mai mediatizate scandaluri catolice din ultimii ani. În 2018, cardinalul de atunci Theodore McCarrick, unul dintre predecesorii lui Tobin în Newark, a fost îndepărtat de la slujire din cauza acuzaţiilor de comportament sexual nepotrivit cu seminarişti.
McCarrick a negat orice abatere, a demisionat din funcţia de cardinal şi, ulterior, a fost găsit vinovat de un tribunal al Vaticanului şi îndepărtat din preoţie. A murit la începutul lunii trecute.
Tobin a primit laude pentru modul în care a gestionat scandalul, inclusiv pentru decizia de a face publice înţelegerile confidenţiale încheiate anterior între arhidieceză şi presupusele victime ale lui McCarrick.
Tobin este cel mai mare dintre 13 copii şi a declarat că este un alcoolic în recuperare. Este cunoscut pentru o atitudine deschisă faţă de persoanele LGBT, scriind în 2017 că „în prea multe părţi ale bisericii noastre, persoanele LGBT au fost făcute să se simtă nedorite, excluse şi chiar ruşinate”.
Cardinalul Peter Kodwo Appiah Turkson, ghanez, oficial al Vaticanului, în vârstă de 76 de ani
De la începuturi modeste într-un orăşel african, cardinalul Peter Turkson a ajuns la lucruri măreţe în Biserică, ceea ce îl face un candidat pentru a deveni primul papă din Africa subsahariană.
El combină un trecut pastoral îndelungat, în care s-a ocupat de congregaţiile din Ghana, cu experienţa practică a conducerii mai multor birouri de la Vatican, precum şi cu puternice abilităţi de comunicare.
Faptul că provine din una dintre cele mai dinamice regiuni pentru Biserică, care luptă împotriva forţelor secularismului în inima sa europeană, ar trebui, de asemenea, să îi consolideze poziţia.
Al patrulea fiu dintr-o familie de 10 copii, Turkson s-a născut în Wassaw Nsuta, în ceea ce pe atunci se numea Coasta de Aur a Imperiului Britanic. Tatăl său lucra la o mină din apropiere şi era şi tâmplar, în timp ce mama sa vindea legume în piaţă.
A studiat la seminarii din Ghana şi New York, a fost hirotonit în 1975, apoi a predat la fostul său seminar din Ghana şi a făcut studii biblice avansate la Roma.
Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit arhiepiscop de Cape Coast în 1992, iar 11 ani mai târziu l-a făcut primul cardinal din istoria statului vest-african.
Promovările au continuat cu succesorul lui Ioan Paul al II-lea, Benedict, care l-a adus la Vatican în 2009 şi l-a numit şef al Consiliului Pontifical pentru Justiţie şi Pace – organismul care promovează justiţia socială, drepturile omului şi pacea mondială. În acest rol, a fost unul dintre cei mai apropiaţi consilieri ai papei în probleme precum schimbările climatice şi a atras atenţia prin participarea la conferinţe precum forumul economic de la Davos.
Francisc a fuzionat departamentul lui Turkson în 2016 cu alte trei birouri, ceea ce a dus la ceea ce unii au văzut ca o luptă pentru putere între el şi un alt cardinal.
Turkson a demisionat din acest rol în 2021 şi a fost numit să conducă două academii pontificale pentru ştiinţe şi ştiinţele sociale.
În 2023, el a declarat pentru BBC că se roagă „împotriva” posibilităţii de a fi ales papă, dar unii dintre detractorii săi au spus că, având în vedere apariţiile sale în mass-media, părea că face campanie pentru această funcţie.
Matteo Maria Zuppi, italian, arhiepiscop de Bologna, în vârstă de 69 de ani
Când Zuppi a fost promovat în 2015 şi a devenit arhiepiscop de Bologna, presa naţională s-a referit la el ca la „Bergoglio italian”, datorită afinităţii sale cu Francisc.
Zuppi ar fi primul papă italian din 1978.
La fel ca Papa Francisc pe vremea când locuia în Buenos Aires, Zuppi este cunoscut ca un „preot al străzii” care se concentrează asupra imigranţilor şi săracilor şi căruia nu îi pasă prea mult de fast şi protocol. Este cunoscut sub numele de „părintele Matteo”, iar în Bologna foloseşte uneori mai degrabă o bicicletă decât o maşină oficială.
Într-un oraş care îşi iubeşte produsele din carne, el a făcut cândva senzaţie când tortellini fără carne de porc au fost servite, ca opţiune, de sărbătoarea patronului oraşului Bologna. Zuppi a calificat gestul favorabil musulmanilor drept un gest normal de respect şi curtoazie.
Dacă ar fi făcut papă, conservatorii l-ar privi probabil cu suspiciune. Victimele abuzurilor sexuale comise de Biserică ar putea, de asemenea, să aibă obiecţii la adresa sa, deoarece Biserica Catolică Italiană, pe care o conduce din 2022, a fost lentă în a investiga şi a confrunta problema.
Cardinalul italian este strâns asociat cu Comunitatea Sant’Egidio, un grup catolic global pentru pace şi justiţie cu sediul în cartierul istoric Trastevere din Roma, unde şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii ca preot.
Sant’Egidio, numită uneori „Organizaţia Naţiunilor Unite din Trastevere”, a intermediat în 1992 un acord de pace care a pus capăt unui război civil de 17 ani în Mozambic, cu ajutorul lui Zuppi ca unul dintre mediatori.
Recent, în calitate de emisar papal pentru conflictul Rusia-Ucraina, acesta s-a implicat mai mult în diplomaţie, concentrându-se asupra eforturilor de repatriere a copiilor despre care Ucraina afirmă că au fost deportaţi în Rusia sau în teritoriile controlate de Rusia.
Zuppi este născut şi crescut cu un accent regional destul de pronunţat şi cu rădăcini familiale catolice solide.
Tatăl său, Enrico, a fost editor al suplimentului de duminică al ziarului Vaticanului L’Osservatore Romano, în timp ce unchiul mamei sale, Carlo Confalonieri, a fost, de asemenea, cardinal.
