Trăim zile (acele teribile zile) în care conceptul de „self-care” a ajuns să fie un slogan aproape sacrosanct al confortului contemporan, un simbol toxic al narcisismului ambient și a emancipării exacerbate, Așa se face că aniversarea Zilelor Internaționale ale Nevoilor Personale capătă accente paradoxale. Se predică cu obstinație, sub influența New Age, grija de sine, însă această grijă e, adesea, deturnată spre paliative efemere: masaje scumpe, escapade exotice, „wellness” hedonist, dezmăț cosmetic, escapism digital. Omul crede că este măsura tuturor lucrurilor, doar că – fără să știe, și sursa propriilor neîmpliniri.
Și cum la vremuri tulburi se cere, de regulă, o “intervenție”, l-am rugat pe Iosua Faur – pastorul Bisericii Creștine Baptiste „Sfânta Treime” din Brăila, să ne lămurească și să ne spună mai multe despre adevăratele nevoi ale trupului și minții. Cum era de așteptat, Iosua reintroduce în ecuația grijii de sine dimensiunea spirituală: „Care este cu adevărat cea mai mare nevoie a sufletului și a inimii tale? Oare cea mai mare nevoie a ta este să devii total independent? Și să nu-ți mai spună nimeni ce să faci? Trăim într-o lume în care dorințele noastre sunt standardul adevărului, sentimentele noastre sunt norma realității, și autorealizarea – singura mântuire.” Sunt întrebările pe care teologul le-a lansat încă din debutului discuției.
Ce să înțelegem? Că în vremuri de autosuficiență și egolatrie – cum sunt cele pe care le trăim, prin și pentru ecrane, credința devine – atunci când mai există – o formă de refugiu interior, privat, steril. O disciplină de sine narcisică, nu ucenicie așa cum ar fi normal. Or, tocmai aici se naște fractura fundamentală: grija de sine nu este echivalentul răsfățului interior, ci presupune o căutare lucidă a ceea ce lipsește în mod authentic omului. Iar ceea ce lipsește nu este un stil de viață minimalist sau predictibil, ci dragostea lui Dumnezeu, revelată în Hristos, dar și comuniunea cu ceilalți.
Din păcate, grija de sine, în cultura contemporană, se rezumă adesea la o chemare seducătoare: „Tot ce ai nevoie este deja în tine. Ești suficient. Puterea e în interior.” E o promisiune care mângâie orgoliul, dar nu vindecă abisul. Însă o astfel de viziune — deși aparent luminoasă — poate sfârși prin a izola sufletul într-un sanctuar al autosuficienței, unde ecoul înlocuiește vocea și propria voință devine “dumnezeu”.
Vestea bună e că grija de sine, în lumina lui Dumnezeu, nu e o idolatrizare a sinelui, ci o recuperare a sinelui căzut, în brațele Harului. Nu este o glorificare a resurselor interioare, ci o recunoaștere smerită că adevărata putere vine din afară, de la Cel care ne-a creat „după chipul Său” (Geneza 1:27), dar care ne cheamă neîncetat la asemănare, nu la absolutizarea sinelui și autodeterminare. „Domnul este păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic.” (Psalmul 23:1) — nu pentru că totul este în mine, ci pentru că El este cu mine.
Iosua Faur avertizează din start că „alergi după împlinire și, pe măsură ce apuci lucruri pe care ți le-ai dorit, în momentul în care le-ai apucat, simți în continuare că ești gol pe dinăuntru”. Căutarea de sine, ruptă de sursa vieții – Dumnezeu –, nu aduce echilibru, ci alienare. Nu pacificare, ci oboseală existențială.
Plot-twist: Nu, nu te poți salva singur! Și nu, nu ai în tine tot ce cauți!
Self-care-ul autentic înseamnă a-ți recunoaște neputința, a-ți accepta vulnerabilitatea și a înțelege că nu te poți salva singur. Pastorul adaugă: „Tu nu-ți poți împlini cea mai mare nevoie. Doar Hristos poate să o împlinească.” E ca și o contracultură a milei divine, în care omul renunță la suveranitatea proprie în favoarea unei predări smerite.
Mai mult, păstorul subliniază o rană profundă a societății actuale: atomizarea spirituală, o deconectare cronică de la dimensiunea comunitară a credinței. Trăim credința în izolare, ca pe un act personal, nu ca pe o apartenență mutuală. „Trăim într-o vreme foarte individualistă. Acest individualism din societate a pătruns adânc și în biserică. Astfel, fiecare dintre noi ajungem să privim credința nu doar ca fiind personală, ci și privată. Ne trăim viața de credință concentrați aproape exclusiv pe noi înșine: „Să fiu eu bine.” / „Cel mult, să fie bine familia mea.” Ne trăim viața de credință concentrați aproape exclusiv pe noi înșine”, explică Iosua Faur. Astfel, biserica devine o vitrină de consum religios, nu o comunitate a slujirii reciproce. „Venim doar să primim. Ne întrebăm: Ce are biserica pentru mine?, nu Cum pot sluji eu?”
Într-o lume a performanței și a concurenței, în care viața interioară a devenit un „proiect personal” iar spiritualitatea – act de rezeră, decor facultativ, ideea de a-l pune pe celălalt înaintea sinelui devine radicală. Și totuși, tocmai în acea renunțare sălășluiește eliberarea reală. În comunitate – nu în solitudine – se găsește vindecarea nevoilor sufletului.
Zilele Nevoilor Personale nu ar trebui să fie o sărbătoare a satisfacerii ego-ului, ci o chemare la sinceritate: ce nevoie autentică te frământă? Ce gol nu poate fi umplut de oferte, de destinații, de promovări, de bunuri? Dacă toate eforturile de autorealizare duc la epuizare, poate că ceea ce ne trebuie nu este mai mult din noi, ci mai mult din El.
Adevărata grijă de sine începe când recunoști că nu-ți ești suficient. Și că niciun „pentru că meriți” nu poate umple lipsa unei iubiri sfinte și necondiționate. Adevărata îngrijire de sine, în opoziție cu terapiile de moment și alte surogate emoționale ambulate în hashtaguri ca #SelfLove, #MeTime”, #SelfMade, #BossBabe, #GlowUp sau #HustleCulture, presupune o reorientare profundă a sufletului către transcendență, nu spre „potențialul interior”, nu spre mitologia autosuficienței. Ci spre Cel care poate împlini ceea ce ființa umană nu poate concepe nici măcar în limbajul durerii.
Faur atrage atenția că omenirea din vremurile de acum suferă nu de lipsa resurselor, ci de lipsa adevărului: „Totul îți spune: «pentru că meriți». Dar, dragul meu, ce faci când te trezești că nu știi cine ești, dar trebuie să trăiești în viața aceasta?” E o întrebare ca un strigăt, adresat unei generații în plină derivă spirituală, o generație care-și afirmă independența când, de fapt, suferă de o singurătate crasă. Își fac prieteni la sală (acolo unde merg ca să aibă grijă de trup și minte), au gașcă, au anturaj, au agende comune, dar din trupa de “tovarăși” lipsește Dumnezeu. Și când nu-L ai pe Dumnezeu… ești singur.
Biserica ar trebui să ne fie “salonul de înfrumusețare” iar ucenicia – rutina de selfcare
Din păcate, spune pastorul, biserica nu mai este privită ca un loc de adăpost duhovnicesc, ci ca un serviciu spiritual la cerere. „Consumerismul religios”, după cum îl numește Iosua Faur, a infiltrat chiar și locul în care se presupune că omul ar trebui să-și dezbrace mândria și să te înalțe înspre cer, nu înspre sine. „Ne întrebăm: «Ce are biserica pentru mine?», nu «Cum pot sluji eu?». Iar ucenicia nu e comodă – îți cere timp, îți cere resurse, îți cere disponibilitate.”
Comoditatea a devenit virtutea noastră preferată. Iar această comoditate a produs o credință minimală, neangajantă, fără jertfă, fără comunitate, fără efort. O credință detoxifiată de cruce.
Însă știm (sau ar trebui să știm) că adevărata viață duhovnicească nu este o experiență solitară și nici o destinație individuală. Este o călătorie la comun, o frângere de sine în slujba celuilalt, un efort de a-l vedea pe aproapele nu ca pe un obstacol în drumul spre fericirea noastră, ci ca pe un frate de drum spre sfințire.
„Credința are un caracter colectiv”, spune cu justă claritate pastorul. „Iar individualismul acesta pătruns în biserici ne afectează profund. Nu-i mai vedem pe ceilalți. Totul se reduce la: «Eu și Domnul». Și atât.” În realitate, „eu și Domnul” este o ecuație incompletă. Pentru că Domnul se oglindește și în fratele de pe locul de lângă tine, în copilul singur, în bătrânul uitat. “Ucenicia veritabilă înseamnă a-l urma pe Hristos în slujire, nu doar în contemplare. Iar acest individualism combinat cu consumerismul și comoditatea duc la un cocktail otrăvitor” – conchide Iosua.
Așadar, adevărata nevoie a ființei nu pare să fie nici pe departe o vacanță deconectantă sau un curs de dezvoltare personală, ci o regăsire a demnității prin reconcilierea cu Dumnezeu și cu aproapele. Este o întoarcere la esențial, acolo unde liniștea sufletului nu derivă din control, ci din credință. Unde împlinirea nu înseamnă posesie, ci prezență – a harului, a celuilalt, a lui Hristos.
Într-un mediu care glorifică „self-care-ul” ca act suprem de iubire de sine, adevărata îngrijire este renunțarea la sine în favoarea unei iubiri mai mari, mai adânci, mai răscumpărătoare. Iar această iubire nu se poate produce decât într-o comunitate a “sfinților”, în rugăciune, în slujire, în biserică. Cuvintele lui Iisus din Marcu 12:30-31 luminează această ierarhie spirituală: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta.” Iar imediat după, vine reflecția care reconfigurează orice idee modernă de self-care: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.”
Nu mai e de ajuns să ne întrebăm „ce simt?”. Mai ales în vremuri în care grija de sine e convertită în brand personal, iar îngrijirea trupului eclipsează nevoia de a hrăni sufletul A venit timpul să întrebăm: de ce trăiesc? și pentru cine? Pentru că, vorba apostolului Pavel, dacă n-avem dragoste, suntem o aramă sunătoare și un chimval zângănitor.
Pentru că, dincolo de ritualurile moderne de relaxare, dincolo de îndemnul la mindfulness și la „a-ți fi suficient”, rămâne neliniștea aceea mută, dar persistentă, pe care nici liniștea unei seri de vară, nici atingerea luxului nu o pot înăbuși: dorul de sens, foamea de etern, setea după Absolut. Scriptura e cea care oferă un altfel de echilibru — unul în care nu e condamnată îngrijirea personală, dar e reordonată în raport cu ceea ce este cu adevărat important și de folos inimii.
Adevărata grijă de sine nu este indulgență egocentrică, ci un exercițiu de echilibru: să te îngrijești în așa fel încât să poți iubi. Să te cunoști, dar nu pentru a te glorifica, ci pentru a te pune în slujba lui Dumnezeu și a celuilalt. Să-ți menții sănătatea nu pentru hedonism, ci pentru a fi un templu viu — iar acest lucru e reafirmat în 1 Corinteni 6:19-20: „Nu știți că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care este în voi?… Proslăviți, dar, pe Dumnezeu în trupul și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.”
Iată ce nu o să vedem niciodată într-o oglindă!
Pastorul Iosua Faur amintește că omul nu a fost creat doar pentru a exista, ci pentru a căuta. Și nu orice căutare îl împlinește, ci doar aceea care pornește din genunchi și urcă spre cer. Nu în auto-suficiență se găsește eliberarea, ci în smerenie. Nu în oglindă, ci în înaltul cerului se descoperă identitatea reală. „Caută mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Matei 6:33) — iată direcția autentică a căutării. Adevărata grijă de sine începe cu recunoașterea dependenței de Dumnezeu – sursa vieții, alinarea durerii, începutul și sfârșitul căutărilor noastre.
Adevărata restaurare nu se produce în împăturiri cu nămol “sacru” și băi de lavandă, ci în camera tainică unde omul cade pe genunchi și inima se frânge. În fond, grija autentică de sine este un act de supunere luminoasă — o recunoaștere că nu suntem centrul propriei existențe, ci vase ale îndurării, chemate nu să strălucim prin forțe proprii, ci să reflectăm lumina Celui veșnic. Eclesiastul o spune cu o claritate tulburătoare: „Deșertăciune a deșertăciunilor, totul este deșertăciune… Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om” (Eclesiastul 12:8,13).
Nevoia de sfințire
Astfel, nu autosuficiența este apexul maturizării sufletești, ci dependența sacră de Voia Celui Nevăzut — o dependență nu infantilizantă, ci eliberatoare, nu aservitoare, ci mântuitoare. Adevărata vindecare nu vine din contemplarea oglinzii, ci din contemplarea Crucii, acolo unde Sinele vechi este crucificat, iar omul nou se naște întru Fiul.
În fine, Iosua Faur dă de înțeles că nu suntem chemați să ne cultivăm o versiune mai „fericită” a sinelui, ci una mai sfântă. Iar aceasta nu se obține prin journaling motivațional sau mantre călduțe, ci prin metanoia — acea revoluție lăuntrică prin care ființa se reorientează dinspre sine înspre Celălalt.
„Viața omului nu stă în belșugul avuției lui” (Luca 12:15), ne amintește Hristos, anulând toată retorica modernă a acumulării de „resurse emoționale” și „bucurii personale” ca scopuri ultime. Sufletul nu se hrănește cu confirmări, ci cu Cuvânt. Nu cu vibrații ridicate, ci cu Duhul cel Sfânt.
Căci ce este omul fără Dumnezeu, dacă nu o corabie fără cârmă în oceanul propriilor impulsuri? Ce este self-care-ul fără ancorare teologică, dacă nu o încercare zadarnică de a te vindeca singur cu mâinile care te-au rănit?
Iar odihna, acel lux pe care lumea îl promite în forme senzoriale, este în Evanghelie odihna în Adevăr. Este sabatul lăuntric, tihna care nu vine din detașare, ci din încredințare. Grija de sine devine, în mod paradoxal, abandon sfânt în brațele Celui care te cunoaște mai bine decât ți-ai putea cunoaște vreodată sinapsele, fricile sau potențialul.
Și astfel, în loc de „crede în tine”, Scriptura spune: „Încrede-te în Domnul din toată inima ta și nu te bizui pe înțelepciunea ta!” (Proverbe 3:5).
Nu fericirea, ci sfințirea este nevoia fundamentală a omului. Nu o stimă de sine augmentată, ci o inimă curățită de păcat. „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5:8) — iată chemarea divină ce răsună peste secole, netulburată de ideologiile care pun eul pe tronul absolut.
Pastorul Iosua nu propune nicidecum un refugiu evlavios din lume, ci o reorientare ontologică — o întoarcere a ființei către sursa ei ultimă: Dumnezeu. Pentru că, nu-i așa? – adevărata grijă de sine nu înseamnă să te împlinești prin tine, ci să te pierzi în El, pentru a te regăsi — întreg, curățat, viu.
„Dumnezeu a pus în inima lor gândul veșniciei” (Eclesiastul 3:11). Acesta este codul nostru lăuntric, amprenta divinității în fragilitatea noastră umană. Nu funcțiile, nu imaginea de sine, nu visurile lumii sunt hrana sufletului — ci adevărul. Adevărul care nu este idee, ci Persoană. Omul, în adâncul său, nu tânjește după tehnici de relaxare sau validări temporare, ci după o ancorare sfântă în ceea ce nu piere.
Până și în Zilele Nevoilor Personale, în locul refugiului în sine, Scriptura ne propune o ieșire: o grijă centrată pe relația noastră cu Cerul și cu comunitatea — o formă de self-care în care sufletul e prioritar, iar trupul, onorat ca o gazdă sfântă a Duhului. Două zile nu pentru a ne sluji dorințele, ci pentru a regăsi adevărata noastră nevoie: să fim în Dumnezeu. Să nu alergăm doar după ceea ce strălucește, ci după ceea ce luminează. Să nu trăim doar pentru ziua de azi, ci pentru veșnicia care începe în fiecare alegere făcută cu ochii deschiși spre cer.
Self-care, în lumina Scripturii, nu este adorarea propriului potențial, ci cultivarea unei vieți trăite în dependență sfântă de Hristos. Nu este a-ți împlini dorințele, ci a-ți ordona dorințele după voia Celui Preaînalt. Este actul de a-ți încredința sufletul unui Părinte care nu doar că te cunoaște întru totul, ci care te și restaurează cu o delicatețe divină.
Iar în acest act de întoarcere la sens, prioritățile se decantează lin, asemenea unei ape tulburi care, odată lăsată în tihnă, își redobândește limpezimea. Nu agonisirea e răspunsul. Nici urcarea ierarhiilor deșarte. Nu faima, care azi e aclamată și mâine uitată. Ci iubirea Tatălui, harul nemăsurat al Celui care ne-a știut pe nume înainte să ne rostim cuvintele, și care ne așteaptă și acum, la marginea drumului, cu haina curată pregătită și “casa” deschisă.
