Există însă cel puțin o mare diferență între versiunile 1.0 și 2.0 ale războiului rece. În cazul războiului rece 1.0 o dispută ideologică între stânga și dreapta s-a transpus direct într-un conflict geopolitic. Războiul rece inițial a fost o măsurare a puterii statelor, evaluată în termeni de forță militară și de amploare a influenței diplomatice. Dar era concomitent și o competiție între sisteme sociale, viziuni politice și ideologii rivale: piețele capitaliste ale Vestului contra economiilor socialiste etatiste ale Estului. A fost un concurs cu privire la care sistem poate extrage mai multă legitimitate politică de la proprii cetățeni: liberalismul competitiv multipartinic sau statele comuniste monopartid? Rezultă deci că acea competiție nu viza doar simpla inovație în materie de armament; implica și probleme legate de drepturile individuale și legitimitatea statului.
Actualele fisuri ideologice de tip război rece, din contră, nu li se suprapun cu acuratețe rivalităților internaționale. Ele redau în schimb un tablou mult mai complex al tensiunilor politice și rivalităților geopolitice. E adevărat că și acum China mai e condusă de același Partid Comunist care a preluat puterea încă din 1948, însă China nu e un propovăduitor al stângismului în același mod în care a fost URSS. Acum la Beijing există o bursă – a treia a Chinei, după cele de la Shanghai și Shenzhen – și, dacă ar fi să ne luăm după unele surse, China are mai mulți miliardari decât însăși America. Mulți dintre acești miliardari și-au făcut averea după ce China începuse să-și integreze economia cu cea globală. URSS făcea parte din Comecon, un regim comercial autarhic al blocului estic care-și ținea membrii izolați de economia globală. Însă acum economiile chineză și americană sunt strâns întrețesute. Măcar atât reiese din complexitate negocierilor în curs ale celor două țări cu privire la taxele vamale.
Concomitent, cele două forțe navale se amenință reciproc în Pacific. Tensiunile dintre SUA și China sunt autentice, dar la fel e și interdependența lor. Fiecare dintre ele reprezintă câte una dintre cele două aripi ale capitalismului global, cu capitalul industrial concentrat în China și capitalul financiar concentrat în SUA. Chiar dacă Donald Trump acuză gălăgios China că fură slujbe americane și le exportă fentanil otrăvitor consumatorilor din SUA, el și administrația sa nu prea se grăbesc să critice din punct de vedere politic regimul chinez. E și logic de altfel, din moment ce China e capitalistă, ca și SUA, și nici ea nu prea contestă în termeni ideologici preeminența mondială a Americii. Ironia sorții face ca, pe măsură ce puterea industrială a Chinei a crescut, influența ei ideologică s-a redus. China roșie n-a fost nicicând mai puternică din punct de vedere ideologic ca în zilele de glorie ale maoismului, când era însă și o țară mult mai slabă. La acea vreme China roșie încerca să inspire un război global de gherilă în rândurile nenumăraților țărani săraci din lumea a treia, revendicându-și totodată și loialitatea studenților radicali din universitățile occidentale. (E celebru cazul în care, impresionați de China, Panterele Negre din SUA vindeau exemplare ale Cărțuliei Roșii a lui Mao pentru a strânge bani să-și cumpere arme de foc.) Însă astăzi investițiile chineze în infrastructură ajută același țări ale lumii a treia să-și transforme sărăcimea rurală în orășeni. Pe de altă parte, foștii maoiști occidentali precum Bernard-Henri Lévy s-au transformat în neo-conservatori, obsedați de cruciade sângeroase urmărind a disemina democrația în Orientul Mijlociu, în vreme ce China își consolida discret ascensiunea.
În războiul rece 1.0 excesele ideologice ale maoismului compensau relativa slăbiciune a Chinei, mai ales în comparație cu forța militară a Rusiei sovietice. Acele roluri s-au răsturnat între timp: Rusia este acum aceea care ocupă poziția relativ mai slabă în noua alianță sino-rusă. În consecință, și cum era de altfel de așteptat, conducătorul rus Vladimir Putin, mai degrabă decât chinezul Xi Jinping, e cel care investește mai mult în încercarea de a-și cultiva propriul stat în calitate de pol ideologic alternativ în cadrul sistemului internațional. Putin perorează contra hegemoniei occidentale și a încercat să se erijeze într-un lider al conservatorismului mondial și al valorilor familiale, opuse răspândirii liberalismului occidental transnațional. Și totuși, influența ideologică a lui Putin e chiar mai restrânsă decât cea a „Președintelui” Mao. Postura lui e în esență reactivă și defensivă, iar lupta lui culturală pentru protecția Bisericii Ortodoxe și a „lumii ruse” nu poate avea rezonanță, prin definiție, dincolo de granițele Rusiei. În vreme ce Trump strânge încet-încet lațul sancțiunilor în jurul Rusiei în încercarea de a obține un armistițiu în Ucraina, nu e deloc de mirare că Washingtonul nu-și irosește energia pe critici la adresa viziunii bolnave și încâlcite a lui Putin cu privire la satrapia sa rusească.
Așadar, dacă nu se află nici între SUA și China, nici între SUA și Rusia, unde putem găsi linia fundamentală a frontului ideologic în războiul rece 2.0? Linia aceasta nu se mai regăsește acum atât de mult între Vest și Est, cât mai degrabă chiar în interiorul Vestului: între SUA și Europa. Faptul că SUA poartă un război rece ideologic cu Europa e cel mai evident în activitatea diplomatică a vicepreședintelui american JD Vance. Vance a dezlănțuit prima rafală a acestui atac ideologic prin extraordinarul său discurs de la Conferința de Securitate de la München din februarie, prin care el a demontat, calm și metodic, palmaresul jalnic al statelor europene în materie de libertate individuală și drepturi democratice. A criticat interferența UE în alegerile prezidențiale din România din anul precedent, ba chiar l-a numit pe activistul britanic anti-avort Adam Smith-Connor, arestat în 2024 fiindcă se ruga în tăcere în fața unei clinici de avort. Procedând astfel, Vance a adoptat același ton și manieră folosite de alți conducători americani pentru a critica zdrobirea opoziției populare în blocul estic și maltratarea unor dizidenți sovietici precum fizicianul Andrei Saharov sau scriitorul Aleksandr Soljenițîn. După acel discurs Vance s-a întâlnit cu șefa partidului Alternativ für Deutschland (AfD), Alice Weidel, un personaj demonizat de ortodoxia liberală europeană. Aflat acum în vacanță în Cotswolds [în Anglia – n.trad.], Vance nu numai că a criticat iarăși poziția statului britanic față de libera exprimare, ci mai are și o întâlnire cu Robert Jenrick – dizidentul conservator rival al actualei șefe a partidului, Kemi Badenoch.
Când a fost ultima oară când un dizident chinez sau rus a atins faima unuia precum Smith-Connor, prin faptul că i-a fost invocat numele într-un discurs al unui personaj politic important din SUA? Dar săgețile nu sosesc doar dinspre Vance. Secretarul de stat Marco Rubio a criticat reprimarea de către statul german a partidului naționalist-populist AfD, numind-o „tiranie camuflată”. Liderii UE au strâns rândurile în fața atacului lui Vance, iar fostul cancelar german Olaf Scholz a fost cel care a luat apărarea restricționării liberei exprimări pe continent. De fapt însuși ministerul german de externe l-a acuzat pe X pe Rubio că ar fi intervenit în afacerile interne ale Germaniei. Ce mai contează acum anii de invective grele azvârlite necontenit de politicienii și analiștii europeni la adresa lui Trump încă din 2016. L-au denunțat drept marionetă a rușilor, demagog și fascist – doar pentru ca după câțiva ani să minimalizeze respectivele declarații. Până și Trump, care în principiu s-a mulțumit să lase bătăliile ideologice internaționale în seama lui Vance, l-a făcut de rușine pe premierul britanic Keir Starmer cu ocazia recentei lui vizite private în Scoția. Numai simpla pomenire a liberei exprimări a provocat grimase pe chipul lui Starmer, care se căznea să vină cu dezmințiri.
Există câteva diferențe semnificative între vechiul război rece și actualul lui echivalent pan-atlantic. Când conducătorii occidentali denunțau comunismul în cursul primului, ei o făceau pe baza argumentului că economia centralizată a sovietelor și confiscarea proprietății private nu puteau constitui nimic altceva decât un demers totalitar. Vance, din contră, le reproșează europenilor că își trădează propriile idealuri, nu că lucrează la cine știe ce obiectiv sinistru. Ceva mai recent el a acuzat Europa că se dedă la suicid civilizațional prin refuzul ei de a opri imigrația în masă. Fluxurile fără precedent istoric de imigranți reprezintă nu numai o deviație de la patrimoniul civilizației occidentale împărtășit deopotrivă de SUA și Europa, ci și violarea contractului democratic pe care elitele l-au încheiat cu propriul popor. Alegătorii și-au exprimat în mod repetat exasperarea provocată de amploarea imigrației în masă; și tot în mod repetat ei au fost ignorați.
Siguranța de sine ideologică a lui Vance se bazează – după cum afirma chiar el la München – pe mandatul democratic obținut de Trump. Liderii europeni reacționează defensiv la admonestările lui Vance și ale colegilor săi, întrucât ei sunt acum mai obișnuiți cu târguielile birocratice de prin comitetele de la Bruxelles decât cu dialogul cu alegătorul european. Ca în oricare război rece, ambele părți se feresc de confruntări directe: se retrag în pripă, caută să dreagă la loc relațiile și asigură retoric de trăinicia alianțelor. Însă nu poate încăpea îndoială în privința separării politice din substrat.
Acest război rece ideologic euro-american reflectă nu numai o divergență politică fundamentală, ci chiar și una economică. UE nu numai că se agață cu dinții de un model politic perimat – un bloc comercial supranațional conceput pentru a reglementa tehnocratic globalizarea -, ci rămâne dedicată din punct de vedere ideologic și strategic politicilor economice ale unei epoci apuse. Primele priorități ale UE rămân în continuare acordurile multilaterale de liber schimb, dezindustrializarea și dezvoltarea costisitoarelor regenerabile. În antiteză, administrația Trump deține un mandat democratic solid pentru a reindustrializa America de Nord în spatele unor bariere vamale menite a penaliza Europa, întrucât acest război rece transatlantic a avansat de acum dincolo de sfera retoricii. SUA își extind acum utilizarea combustibililor fosili și își diminuează dependența de regenerabile.
Cruciadele ideologice din străinătate reflectă întotdeauna – și a lui Vance nu face excepție – necesități de ordin intern. În cazul acesta e vorba de dorința mișcării MAGA de a impune interesul național mai presus de globalismul liberal propovăduit de democrați. Faptul că Vance își permite să lanseze un război rece cu Europa reflectă o realitate palpabilă: în războiul rece 2.0 Europa e mult mai puțin valoroasă pentru SUA decât era în războiul 1.0. Vance își permite să fie atât de incisiv în criticile sale la adresa globalismului liberal al UE fiindcă e conștient că Europa are nevoie de America mai mult decât America de Europa. UE e dependentă de SUA și pentru securitate și pentru energie, însă Americii nu prea are ce ajutor să-i ofere în lupta ei contra Chinei.
Dacă primul război rece a contopit o rivalitate ideologică și geopolitică într-o unică mare înfruntare bipolară, războiul rece 2.0 pare că va fi caracterizat de o multi-polaritate financiară (întrucât primatul dolarului e erodat gradual), de o bi-polaritate geopolitică (SUA și China) și o tri-polaritate ideologică (America populist-democratică, UE liberal-tehnocrată, respectiv Rusia conservatoare). În calitatea lui de țară insulară formal independentă de UE, Regatul Unit ar putea descoperi – ca de altfel oricare altă putere de talie medie – că această nouă ordine mondială oferă ocazii din belșug. Beneficiază acum și de taxe vamale mai mici decât cele suportate de UE. Dar pentru a și profita de acele ocazii e necesară disponibilitatea de a fi flexibili în urmărirea interesului nostru național, or, deocamdată, încăpățânatul nostru mono-partid globalist [clasa politică britanică – n.trad.] n-a prea fost dispus să-și manifeste dexteritatea politică. Pentru ca Regatul, și multe alte țări, să ajungă să pună pe primul loc interesul național va fi nevoie mai întâi de o renaștere politică internă.
Sursa: Unherd, în traducerea Rador Radio România
