Un medicament folosit de decenii pentru controlul glicemiei ar putea avea o ţintă-cheie şi în sistemul nervos central, ceea ce schimbă perspectiva asupra modului în care este reglat metabolismul glucozei, oferind totodată, noi potenţiale strategii de tratament.
Metforminul, prescris de peste 60 de ani în diabetul zaharat de tip 2, a fost considerat mult timp un agent care scade glicemia mai ales prin reducerea producţiei de glucoză din ficat şi prin acţiuni la nivel intestinal, însă mecanismul complet nu a fost niciodată clarificat.
Un studiu preclinic, publicat în revista , de către o echipă de la Baylor College of Medicine, din Statele Unite, , la doze apropiate de cele folosite clinic, metforminul acţionează direct în creier, printr-o cale neuronală din hipotalamus.
Cercetătorii au pornit de la observaţii anterioare privind rolul unei proteine mici, Rap1, în controlul metabolismului glucozei.
Rap1 este o GTP-ază implicată în semnalizarea celulară, iar în anumite regiuni hipotalamice pare să influenţeze echilibrul energetic şi glicemic.
În experimentele pe şoareci, metforminul a ajuns în nucleul ventromedial al hipotalamusului (VMH), o zonă recunoscută pentru rolul său în reglarea întregului metabolism al organismului. Aici, medicamentul a redus activitatea Rap1, practic „oprind” un comutator molecular asociat cu fenotipul diabetic.
Pentru a testa dacă această cale este una principală, echipa a folosit şoareci modificaţi genetic astfel încât să nu mai exprime Rap1 în VMH; la aceste animale, metforminul administrat la doze mici, relevante pentru practica medicală, nu a mai îmbunătăţit toleranţa la glucoză şi nu a mai scăzut glicemia, în timp ce alte terapii antidiabetice au rămas eficiente.
Rezultatul susţine ideea că efectul clasic al metforminului depinde, cel puţin parţial, de această cale cerebrală şi diferă de mecanismele altor medicamente.
În plus, cercetătorii au identificat tipul de neuroni implicaţi: neuronii SF1, un subgrup din VMH, au fost activaţi atunci când metforminul a fost introdus în creier, sugerând că aceştia mediază răspunsul hipoglicemiant.
Într-un experiment separat, injectarea directă a metforminului în creierul şoarecilor a dus la scăderea glicemiei, susţinând ideea că medicamentul are şi o acţiune la nivelul sistemului nervos central.
Concluzia autorilor este că, spre deosebire de ficat şi intestin, unde sunt necesare concentraţii mai mari pentru a obţine răspuns, creierul reacţionează la niveluri mult mai mici ale medicamentului, compatibile cu expunerea terapeutică uzuală.
Descoperirea are implicaţii practice importante, dar rămâne, deocamdată, la nivel preclinic. Autorii subliniază nevoia de confirmare în studii pe oameni înainte ca noua ipoteză să poată ghida ajustări clinice. Dacă mecanismul se validează, ar putea fi dezvoltate terapii care să ţintească mai specific această cale hipotalamică sau chiar neuronii SF1, pentru a amplifica efectul antidiabetic al metforminului şi a obţine un control metabolic mai precis.
Metforminul rămâne un medicament de primă linie în diabetul zaharat de tip 2, cu eficienţă dovedită, cost redus şi utilizare pe termen lung. Totuşi, reacţiile adverse gastrointestinale (greaţă, diaree, disconfort abdominal) sunt frecvente şi pot afecta o proporţie mare dintre pacienţi, iar riscurile cresc în contexte precum insuficienţa renală, unde acumularea medicamentului poate deveni periculoasă.
Interesul pentru metformin a depăşit de mult diabetul: medicamentul este considerat un posibil „geroterapeutic”, adică un agent care ar putea încetini procese ale îmbătrânirii, prin reducerea daunelor din ADN şi influenţarea activităţii unor gene asociate longevităţii.
Mai multe studii observaţionale au sugerat beneficii cerebrale, inclusiv încetinirea îmbătrânirii neuronale, iar o analiză din 2025 pe peste 400 de femei aflate la postmenopauză a arătat că utilizatoarele de metformin au avut un risc cu aproximativ 30% mai mic de deces înainte de vârsta de 90 de ani comparativ cu cele tratate cu sulfoniluree.
Cercetătorii de la Baylor plănuiesc să investigheze dacă aceeaşi cale Rap1 din hipotalamus poate explica şi alte efecte documentate ale metforminului asupra creierului.
În ansamblu, studiul schimbă modul în care este înţeleasă acţiunea unui medicament vechi, sugerând că reglarea glicemiei prin metformin este un fenomen integrat, cu componente hepatice, intestinale şi acum, probabil, cerebrale.
Pentru clinicieni, rezultatele conturează o nouă direcţie de cercetare, deşi nu modifică, deocamdată, recomandările clinice actuale, care ar putea influenţa în viitor optimizarea terapiei diabetului şi ar explica mai bine de ce metforminul are efecte benefice ce depăşesc simpla scădere a glicemiei.
