Aceasta este o încercare de a „închide robinetul” nu doar pentru încărcăturile rusești direct identificabile, ci și pentru rutele de aprovizionare indirecte – așa-numitele „fluxuri mixte” care ajung în Europa prin rețele precum conducta TurkStream. Cantitățile transportate prin aceasta sunt estimate la aproximativ 40 de milioane de metri cubi pe zi și constau din gaze de origine rusească, azeră și – într-o măsură mai mică – iraniană.
Obstacolul tehnic este enorm: gazul care trece prin rețeaua turcească nu mai poate fi distins în ceea ce privește originea sa exactă. Nu există mecanisme de urmărire pentru a dovedi ce moleculă provine din ce țară de producție. Acest lucru face „eliminarea” originii
rusești practic imposibilă, potrivit analiștilor. Și, bineînțeles, creează lacuna perfectă pentru continuarea exporturilor rusești către piața europeană, prin intermediul unei țări intermediare precum Turcia, care nu este supusă restricțiilor UE.
Propunerea care a fost prezentată în cadrul consultărilor tehnice ale UE prevede două alternative:
• interdicție completă asupra oricărui import de gaze naturale de origine mixtă prin Turcia, dacă acesta conține încărcături rusești, indiferent de procent.
• Excepția parțială, cu condiția să existe posibilitatea unei „documente clare și verificabile” de origine non-rusă.
În orice caz, obiectivul este unul singur: acela de a preveni eludarea planului european de dezintoxicare prin redirecționarea sau amestecarea gazelor.
În timpul consultărilor, mai multe state membre au subliniat, de asemenea, o ambiguitate juridică: deși foaia de parcurs a UE include o definiție a ceea ce înseamnă un „importator”, nu există o definiție clară a „importurilor” în sine. Acest lucru lasă loc de interpretări greșite, în special în ceea ce privește cantitățile care circulă prin țări terțe, cum ar fi Serbia, care nu sunt membre ale UE.
Necesitatea unui cadru juridic mai strict, care să includă și fluxuri „tranzitorii” și definiția precisă a ceea ce este considerat import pe teritoriul Comunității, este acum imperativă.
Statele membre au termen până pe 22 august pentru a depune amendamente la proiectul Comisiei. Scopul este de a avea un text european comun până pe 20 octombrie, dar nimic nu este sigur. Mai multe guverne pregătesc deja cereri de prelungire sau derogare, invocând fie dificultăți tehnice, fie probleme de securitate a aprovizionării.
După toate probabilitățile, planul final nu va deveni obligatoriu înainte de sfârșitul lunii ianuarie 2026.
În ciuda planurilor ambițioase și a declarațiilor politice, datele sunt necruțătoare: UE continuă să importe aproximativ 100 de milioane de metri cubi de gaze naturale rusești și GNL pe zi. Fluxurile din conducta TurkStream acoperă 40% din această cantitate, majoritatea rămânând de origine rusească, în ciuda identității sale „mixte”.
Fără o reglementare clară și strict controlată, dependența energetică a Europei de Rusia va continua în spatele unui paravan de „dificultăți tehnice”. Marea întrebare nu mai este dacă UE dorește să se dezechilibreze cu gazul rusesc – acest lucru a primit deja un răspuns politic. Întrebarea este dacă poate face acest lucru, în termeni realiști, operaționali și adecvați din punct de vedere juridic.
