Vasile Dîncu, profesor şi sociolog, a explicat, sâmbătă, la Prima Tv, cum au ajuns partidele să aibă alegeri interne la care formaţiunile să aibă candidat unic. „Acest fenomen ţine, după părerea mea, de modul în care s-au dezvoltat. Partidele politice au încercat să concentreze, apărând mai multe partide, apărând şi direcţii diferite, venind şi partidele de altă factură, s-a ajuns, până la urmă, ca partidele să încerce să concentreze foarte mult”, afirmă Dîncu.
Vasile Dîncu a fost întrebat, în emisiunea Insider Politic, cum au ajuns principalele formaţiuni politice din România să organizeze alegeri interne la care să nu existe competiţie şi la care rezultatul să fie previziul, existând candidaţi unici.
„Acest fenomen ţine, după părerea mea, de modul în care s-au dezvoltat partidele politice în ultimele două decenii. Partidele politice au încercat să concentreze, apărând mai multe partide, apărând şi direcţii diferite, să spunem, nu numai centru-stânga, centru-dreapta, apărând şi USR-ul, şi UDMR-ul făcând alt tip de politică, venind şi partidele de altă factură, s-a ajuns, până la urmă, ca partidele să încerce să concentreze foarte mult. N-am reuşit să-i conving pe colegii mei din PSD de câte ori când am încercat să nu absorbim mişcări politice, ci să construim platforme mai largi, platforme mai largi în care să avem aripi, să avem tendinţe. Aveam nevoie şi toate partidele aveau nevoie, până la urmă, să construiască platforme mai largi, să ai societate civilă în mai multe partide. La noi a fost tendinţa aceea de a concentra, de a concentra în jurul liderului totul”, a explicat Vasile Dâncu.
Acesta a dat exemplul propriului partid, PSD, care după alegerea lui Marcel Ciolacu în funcţia de conducere a avut „o conducere colegială” la început, iar „finalmente, în ultimul an electoral, decizia era în mâna la 2-3 oameni care îşi impuneau de frica celorlalţi, încercând să îşi concentreze puterea, încercând poate să fie mult mai clară conducerea, să nu apară fisuri în partid”.
„Se personalizează tot mai mult partidele şi atunci, dacă nu ai asemenea platformă mai largă, cu curente diferite, nu ai nici contracandidat” argumentează sociologul.
Acesta subliniază că o competiţie internă pentru şefia partidelor este „interesantă” şi „bună şi pentru public, bună şi pentru idei noi”, însă doar dacă este o competiţie „reală” în care să nu existe „disproporţie mare” între candidaţi.
„Cred că este o evoluţie a culturii politice din România acest monopolism ideologic, să spunem, care încearcă mai degrabă să strângă decât să difuzeze o atitudine politică şi acesta a fost, poate că este o simplificare care a sărăcit politica în ultima perioadă. Pe de altă parte, eu cred că, dacă competiţia nu este reală, degeaba ai competiţie. Cred că şi în interiorul unei echipe contează foarte mult liderul, deschiderea liderului spre ceilalţi şi contează şi echipa pe care o aduci. Depinde logica după care se construiesc echipele, acelea care candidează cu moţiuni. Dacă este o logică a echilibrelor şi a diversităţii, atunci poţi să compensezi lipsa de competiţie”, adaugă Vasile Dîncu.
