Preasfințitul Părinte Macarie, episcopul Europei de Nord, vorbește despre un fenomen omniprezent în societate. În ultimii ani, fenomenul pseudo-terapiilor de „self-help” a cunoscut o creștere spectaculoasă, proliferând în special pe rețelele de socializare. Așa-numiții „vindecători ai sinelui” promit soluții rapide pentru stări de spirit, stima de sine, succesul financiar, fericirea în dragoste și reușita în orice activitate, toate acestea contra unui simplu abonament, cumpărarea unui curs sau a unei cărți. Prezenți în mediul digital, acești influenceri și autodeclarați terapeuți își construiesc popularitatea pescuind persoane vulnerabile, fără a deține, în multe cazuri, vreo calificare oficială în domeniul terapiei sau psihologiei.
PS Macarie punctează că așa-numiții coacheri sau terapeuți care promit dezvoltare personală, succes financiar sau „recuperarea masculinității autentice” speculează nevoia oamenilor de identitate și sens, fără a se înarma însă cu puterea autentică a Crucii. Într-un cuvânt de avertizare, reprezentanți ai Bisericii atrag atenția asupra caracterului manipulator al acestor pseudo-terapii. Mesajul lor este adresat mai ales tinerilor care, în contextul actual marcat de anxietate, depresie și dezechilibre în viața personală și socială, ajung să caute sprijin pe rețelele de socializare.
”În ultimii ani, am asistat la o adevărată explozie de pseudo-vindecători ai sinelui, care promit oamenilor că vor obține, dacă vor da subscribe la canalele lor de pe rețele de socializare, dacă le vor cumpăra cursurile sau cărțile, dacă le vor audia conferințele. Aceștia le promit redresarea stărilor de spirit, stima de sine, succesul financiar, fericirea în viață, în dragoste și în orice activitate.
Este vorba despre așa-zișii terapeuți, sau traineri, sau coacheri care sunt activi mai ales prin intermediul mediilor digitale, acolo unde își dobândesc popularitatea și de unde pescuiesc persoane vulnerabile.
Ei sunt influenceri, având activitate mai cu seamă pe rețele de socializare. Promit dezvoltare personală, promit succes financiar, promit recuperarea adevăratei bărbății, ventilează diverse pseudo-filosofii motivaționale și multă gândire pozitivă.
Pseudo-terapia pe care o propun, mai bine zis comercializează, acest tip de Self Help, adică presupune că dacă vei urmări sfaturile lor te vei descurca singur. Este suficient să dai scroll, să dai click, să plătești cursul sau conferința și problemele tale, zic ei, se rezolvă. Ești inițiat în tehnicile așa zisului succes și le poți aplica pe cont propriu.
În aceste pseudo terapii de Self Help nimeni nu și asumă, dar totul este monetizat, adică tot ceea ce produc acești Guru, acești oameni, totul este pe bani. Deseori, acești pseudo-terapeuți nu au niciun fel de calificare în domeniu și sunt foarte multe cazuri celebre pretutindeni.
Preaiubiții mei, mulțumind Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Serafim pentru binecuvântare și fraților preoți și dumneavoastră pentru chemare, așa cum am stabilit, doresc să vă vorbesc despre noile terapii și vânzătorii de iluzii. Și aș vrea, mai întâi de toate, să vă descriu succint aceste pseudo-terapii spre folosul vostru, fără a avea pretenția de a oferi o analiză detaliată, ci mai mult o privire de părinte și frate Episcop îngrijorat pentru soarta păstoriților săi de un anume fenomen care, din păcate, este resimțit peste tot, și aici în Germania, și în alte locuri, și în țară, printre noi, creștinii.
Acest nou fenomen este legat de succesul foarte mare al pseudo-terapiilor cu iz psihologic, care au luat avânt mai cu seamă în mediul digital. Pe noi, însă, ne interesează dimensiunea duhovnicească a acestui fenomen. De ce au acești pseudo-terapeuți atâta succes inclusiv printre cei care se presupune că duc o viață conștientă și implicată în biserică? Dar, mai întâi, o scurtă explicație cu privire la aceste pseudo-terapii.
Dar de ce apar acești Guru și de ce au ei succes? Pentru că sunt din ce în ce mai multe persoane afectate de anxietate, de angoasă, pentru că e o dezordine tot mai mare în viețile noastre personale, familiale și sociale și pentru că petrecem tot mai mult timpul pe internet, fugind de viața reală și încercând să fugim de stres și de liniștea noastră, ne refugiem pe rețele de socializare. Există, iată, un vid, o alienare, și atunci începe lumea să caute conștient sau inconștient pe aceste rețele facile, încercând să iasă din impas și să se vindece de traume sau de anxietate și depresie.
Uneori, aceste pseudo-terapii se impun pentru că se adresează celor afectați de asediul ideologic al zilelor noastre. Exemplul cel mai evident este cel al așa-zișilor traineri, care promit tinerilor adolescenți că îi vor învăța să fie bărbați adevărați. Sunt cei care pornesc de la observații corecte cu privire la antimodelul de bărbat propus de corectitudinea politică, dar care folosesc aceasta doar pentru a crea un pseudo-model al bărbatului tradițional, care ar fi chipurile dominator față de femeie, plin de bani și de mușchi și cu cele mai tari mașini în parcare, zic ei.
Așadar, preaiubiții mei tineri, nu acesta este modelul de bărbat adevărat. Modelul de bărbat desăvârșit este cel la care ne îndeamnă și ne îndrumă Apostolul Pavel. Bărbatul adevărat, desăvârșit, este însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Acesta, Domnul și Mântuitorul nostru, n-a avut niciun fel de dominare bazată pe putere brută, ci a avut, are și va avea dragoste jertfelnică.
Iar dragostea sa jertfelnică, preiubiții mei, dragostea jertfelnică a Mântuitorului Iisus Hristos a fost dusă până la moartea pe cruce. Să ne gândim și la alte modele de bărbați patriarhali; de pildă, ne putem gândi la dreptul Noe, la dreptul Avraam, la dreptul Iov. Oare se lăudau toți acești drepți, acești bărbați patriarhali, cu bunurile lor, cu averile lor, cu caii lor? Desigur că nu se lăudau și se distingeau. Dar prin ce se distingeau? Se distingeau prin dragostea lor, prin mila lor, prin bunătatea lor, prin milostenie, prin generozitate și prin credincioșie. Prin faptul că rămâneau după dreptate, că erau ospitalieri cu cei străini, ocrotitori ai celor vulnerabili, darnici și nu erau răzbunători.
Erau, așadar, bărbați desăvârșiți, pentru că Îl iubeau pe Dumnezeu chiar și în cele mai cumplite suferințe. Iată, un alt bărbat desăvârșit al Vechiului Testament este regele, profetul și psalmistul David. Dumnezeu l-a ales pe acesta pentru blândețea lui, dar și pentru că nu pregeta să-și apere turma luptându-se chiar corp la corp cu leii, cu animalele sălbatice. Iar bărbatul desăvârșit al Noului Testament este însuși sfântul. Toți chemați la sfințenie. În Liturghie, înainte de a primi trupul și sângele Mântuitorului Iisus Hristos, noi spunem solemn: „Sfintele”, adică trupurile și sângele Domnului care se dau „Sfinților.”
Toți suntem chemați la sfințenie, iar însuși Apostolul Pavel îi numea pe creștinii contemporani lui „sfinții” din comunitățile lor euharistice: sfinții din Colose, sfinții din Efes, sfinții din Corint, sfinții din Tesalonic, și așa mai departe. Așadar, toți suntem chemați să devenim sfinți, urmându-L pe cel care este Bărbatul desăvârșit, Sfântul Sfinților, Hristos, cel pururea iubitor care S-a jertfit și se jertfește pentru noi la fiecare dumnezeiască liturghie.
Pe cei doi mari sfinți Dimitrie îi sărbătorim și noi: pe de o parte, pe Cuviosul Dimitrie cel Nou din Basarabi, ale cărui cinstite moaște întregi sunt păstrate pe Colina Patriarhiei din București. Mulți dintre voi, și de aici, din Germania și din alte locuri, mergeți în pelerinaj, așa cum ați mers și la Iași, cinstind moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva. Iată, acest cuvios părinte Dimitrie cel Nou este un model de bărbat desăvârșit. De ce? Pentru că L-a urmat pe Mântuitorul Iisus Hristos, s-a dăruit integral Lui, a fost milostiv, iubitor și total dedicat aproapelui, având o delicatețe sufletească cu totul aparte. Ni se spune în Sinaxar că, la un moment dat, fiind păstor pe pășunile de pe marginea râului Lom, a călcat din greșeală peste un cuib de păsărele. Pentru acest lucru s-a pedepsit pe sine însuși. Cum? A hotărât să nu mai pună încălțăminte în piciorul cu care strivise, din neatenție, puișorii din acel cuib ascuns în iarbă.
Eu însumi, când eram păstoraș și aveam grijă de oi în ținuturile mele natale din Năsăud, de mic copil, mai ales când păzeam mielușeii în timp ce oile erau la turmă pe imaș, eram trimis de bunicii mei, de ”tânu” și ”tâna”, și de părinții mei să păstoresc mielușeii. Păstorindu-i pe pășune, găseam foarte multe cuiburi de păsărele, chiar pe uscat, și era o bucurie. Dar știam că nu aveam voie să ne atingem de ele; bătrânii ne înfricoșau din pedagogie, spunându-ne să nu cumva să atingem cuibul de rândunică sau cuibul de păsărele, căci ni se vor usca mâinile. Era o somație severă, dar, din grijă și din pedagogie, ne învățau că ne vom mustra lăuntric conștiința dacă am strivi cuiburile de păsărele – nu neapărat la propriu, ci într-un mod nevăzut, prin mustrarea interioară a propriei noastre conștiințe.
Dacă facem o nelegiuire sau, mai cu seamă, chinuim animalele nevinovate – fie cele domestice, fie cele sălbatice, care nu au alt rai decât cel pământesc. Așa ne spune Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul: ”Protejați animalele, îngrijiți-le, hrăniți-le și nu le chinuiți!”. Fiindcă noi avem un rai veșnic, dar ele nu au alt rai decât acesta de pe pământ. Iată câtă gingășie, câtă dragoste și câtă grijă aveau înaintașii noștri! Acesta este modelul desăvârșit, scump frate și scumpă soră: să avem dragoste, gingășie și bunătate. Să nu ne umflăm trupul acesta pământesc, să nu căutăm să fim dominatori față de ceilalți, așa cum ne învață pseudo-terapeuții zilelor noastre.
Un alt exemplu este Sfântul Dimitrie, marele mucenic din Tesalonic. Acest tânăr de viță nobilă era militar de carieră și, în loc să-și doboare vrăjmașii asemenea unui erou din filmele de acțiune – și ar fi putut să facă asta, căci era militar și chiar ofițer în armata imperială – el nu și-a folosit propriile puteri pământești, ci s-a lăsat martirizat prin credința sa. S-a oferit pe sine jertfă, ca apoi să devină biruitor.
L-a ajutat și pe un alt tânăr, pe ucenicul său, Nestor, care era foarte mâhnit din cauza unui gladiator păgân, asemănător cu Goliat din Vechiul Testament. Acest gladiator, pe nume Lie, nu doar că îi calomnia și batjocorea pe creștini, ci îi ucidea fără milă pe arenă, fiind adorat de împăratul persecutor de atunci.
Lie, acest vandal, îi umilea și îi ucidea pe creștini. Nestor, înflăcărat de credință, a alergat la temnița unde se afla ofițerul din armata imperială, Dimitrie, care era înlănțuit și nu putea ieși. I-a cerut binecuvântare, așa cum odinioară David a cerut binecuvântarea lui Dumnezeu ca să-l înfrunte pe Goliat. Nestor a cerut binecuvântarea mucenicului Dimitrie pentru a-l doborî pe acest vandal, pe acest uriaș care, cu puterea omenească, părea de nebiruit și de neînvins. Și a primit binecuvântare.
Preaiubiții mei, de aici se vede cât de importantă este binecuvântarea. Vă îndemn neîncetat: toate să le faceți cu binecuvântare! Când citiți Psaltirea, faceți-o cu binecuvântare. Când sunteți în necaz, în strâmtorare, rugăciunile intense, speciale pentru a ieși la liman, să le faceți cu binecuvântare. Cereți binecuvântarea preotului slujitor, și veți primi har, putere și ajutor grabnic. Sau, când plecați într-o călătorie grea și îndepărtată, cereți binecuvântare înainte de a pleca. Toate să le faceți cu binecuvântare! Puneți binecuvântare pe toate ofrandele voastre.
Faceți-vă semnul crucii pe pernă înainte de a vă așeza capul pentru odihnă. Faceți-vă semnul Sfintei Cruci pe apa pe care o beți și pe mâncarea cu care vă hrăniți. Însemnați-vă cu semnul crucii înainte de a ieși din casă, însemnați-vă cu semnul crucii pretutindeni; toate însemnați-le cu cruce. Însemnați-vă cu Sfânta Cruce copiii mici, pruncii care încă nu pot să se însemneze singuri. Toate faceți-le cu binecuvântare, prin puterea Crucii.
Dimitrie, martirul, l-a binecuvântat pe Nestor, l-a însemnat cu Sfânta Cruce, și Nestor, precum odinioară David pe Goliat, l-a biruit pe vandalul Lie prin puterea rugăciunii și a binecuvântării marelui Mucenic Dimitrie. S-a smerit și a știut că nu poate face nimic prin propria sa putere, a cerut binecuvântare, iar puterea a venit de la Domnul cel Atotputernic și l-a ucis, spre stupoarea împăratului persecutor și a tuturor celor care îi disprețuiau pe creștini. L-a ucis pe Lie în Tesalonic, iar cei doi bărbați, cei doi tineri desăvârșiți în Domnul, au fost martirizați. Amândoi au primit în același timp cununa neveștejită a muceniciei: Dimitrie și Nestor.
Pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie îl sărbătorim pe 26 octombrie, iar pe Sfântul Mucenic Nestor îl sărbătorim a doua zi, pe 27 octombrie, chiar în aceeași zi cu Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou din Basarabi.
Am folosit aceste exemple și modele, fiindcă se apropie sărbătoarea lor. Totuși, făcând o paranteză și revenind la binecuvântare și la puterea Crucii, vreau să vă spun, preaiubiții mei, că Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul ne îndeamnă astfel: mai cu seamă atunci când trecem pe lângă un spital, unde sunt mulți care zac pe patul durerii, să ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci. Prima cruce să o facem pentru cei care suferă cumplit în spital, iar a doua cruce să o dedicăm celor care îi îngrijesc – personalul medical și alți oameni care sunt alături de cei care se zbat între viață și moarte. A treia cruce, zice Sfântul Cuvios Paisie, s-o faci pentru tine însuți, frate sau soră, și să mulțumești Atotmilostivului Dumnezeu că ești în putere, că stai pe picioarele tale și nu zaci pe patul durerii.
Iată, preaiubiții mei, trei cruci pe care să le facem atunci când trecem pe lângă spitale, pretutindeni.
Eu însumi, călătorind atât de mult cu avionul – a doua mea casă este avionul, preaiubiții mei – pe unde merg, mă urc în avion și fac, de asemenea, trei cruci. Prima o fac pentru cei care pilotează avionul și sunt în echipajul companiei, ajutându-ne să călătorim prin aer. A doua cruce o fac pentru cei care călătoresc acolo și pentru toți cei care se află pretutindeni, fie în văzduh, pe pământ sau pe ape. A treia cruce o fac pentru mine însumi, mulțumind Atotmilostivului Dumnezeu că pot călători, că îi pot ajuta pe cei neajutorați și pe cei încredințați spre păstorire, spre îndrumare și grijă duhovnicească.
Crucea să o facem neîncetat, preaiubiții mei. Suntem liberi să facem crucea. Gândiți-vă la acel episcop care era prigonit într-o cetate ocupată de musulmani. Dregătorul musulman, influențat de sfetnicii săi – care erau aprigi persecutori ai creștinilor – i-a spus mai marelui lor să-l cheme pe episcop și să demonstreze puterea credinței creștine prin cruce, conform cuvintelor din Evanghelie: „Chiar de veți bea ceva dătător de moarte, otrava nu se va atinge de voi și veți rămâne nevătămați.”
Astfel, episcopul a fost chemat de acest mare dregător musulman și a fost întrebat: „Așa se spune în Evanghelia voastră, a creștinilor?” Episcopul a răspuns: „Da, voi demonstra cu puterea Crucii.” Dregătorul a replicat însă: „Nu ai dreptul să faci cruce pe nimic, demonstrează doar prin puterea credinței!”
Episcopul a cerut îngăduință ca trei zile și trei nopți să se roage și să postească. După trei zile de intensă rugăciune și postire, s-a înfățișat din nou înaintea dregătorului, gândindu-se că, dacă nu va face cruce peste pocalul cu otravă, va fi cu siguranță otrăvit. Numai prin puterea Crucii, toate se nimicesc.
Episcopul s-a gândit la un subterfugiu: să-l roage pe dregător să-i spună de unde să sorbească din potir și astfel să facă cruce fără ca dregătorul să-și dea seama. Așa a și procedat. I s-a adus pocalul cu otravă, iar înainte de a sorbi din acel pahar, episcopul a făcut semnul crucii, la fel cum obișnuim să însemnăm cu crucea hrana noastră, așternutul nostru, toate cele de trebuință și copiii noștri la sân. Episcopul a întrebat: „De unde să încep?” și a făcut un semn în sus, apoi unul jos, de la dreapta la stânga. Dregătorul, neînțelegând, i-a spus: „Sorbește de unde vrei”. Episcopul a sorbit și a rămas nevătămat.
Văzând aceasta, mai marele musulman s-a întors spre sfetnicii săi, cei care îl denunțaseră pe episcop cu viclenie și ură, spunând: „Nu ați pus otravă aici, aceasta nu este o otravă.” Pentru a se convinge, le-a dat lor să bea câte o înghițitură, și toți au murit pe loc. Singurul care a rămas nevătămat a fost episcopul, cel care se înarmase cu puterea Crucii.
Așadar, preaiubiții mei, vedem cum acești pseudo-vindecători și pseudo-terapeuți nu se înarmează cu puterea Crucii. Nu îi vedem făcând vreodată semnul crucii. Toate aceste pseudo-terapii sunt centrate pe sinele persoanelor vulnerabile într-un mod manipulator, răspunzând nevoilor lor de identitate, de sens, de acceptare și de succes, oferindu-le în schimb doar iluzii.
Ce poate face Biserica în această privință? Mai cu seamă, când sunt atât de multe persoane vulnerabile la influența acestor guru ai „self-help”-ului. Biserica este chemată, este obligată să ia la cunoștință această stare de fapt și să caute să îi ajute pe cei care sunt vulnerabili.
Este foarte important, preaiubiții mei, să ne umplem de Hristos și să ascultăm cuvintele cu adevărat duhovnicești. Aceste cuvinte nu lucrează de unele singure și nu le putem accesa pur și simplu în format digital, într-o manieră superstițioasă. Cuvintele duhovnicești sunt cu adevărat vindecătoare doar dacă ele devin începutul unei schimbări reale, care se întâmplă în viața reală, dacă devin prilejul pentru o participare efectivă și reală la viața de taină a Bisericii.
Adevărul este că nu ne vom descurca pe cont propriu și că ideea de „self-help” nu va funcționa niciodată. De ce? Pentru că aceste pseudoterapii propun drept remediu o amăgire veche — iubirea de sine, dusă până la adorarea de sine. Este aceeași amăgire prin care șarpele i-a alungat din Rai pe Adam și Eva, spunându-le că, dacă vor mușca din măr, vor ajunge ca Dumnezeu și vor cunoaște binele și răul. Tot astfel, aceste pseudoterapii promit că fiecare va deveni propriul său Dumnezeu, că va fi eliberat de tot ce stă în calea așa-zisei sale dezvoltări.
Adevărul, însă, frate și soră, este că realismul ne spune altceva: singura cale autentică de dezvoltare personală este Mântuitorul Hristos, singurul care ne poate ajuta să ne schimbăm pe noi înșine și să ne punem rânduială în viețile noastre. Avem nevoie, așadar, de un contact viu cu Mântuitorul Hristos, iar acest contact viu se împlinește prin viața de taină a Bisericii: prin spovedanie, împărtășanie, prin participarea la toate cele ale sfințeniei lucrătoare, prin comuniunea cu Maica Domnului, cu îngerii și cu sfinții.
Când ne rugăm unui sfânt, intrăm în comuniune cu el și participăm la viața sa; și mai important, sfântul însuși participă la viața noastră. Când citim scrierile duhovnicești ale unui sfânt, participăm la înțelegerile sale, iar el ni se alătură, deschizându-ne noi sensuri și orizonturi ale înțelegerii adevărului.
Doar astfel putem ieși din angoase și anxietăți, din depresie, fără a ne preda pe noi înșine vânzătorilor de iluzii. Prin participarea reală la viața Bisericii, ne putem recupera simțul veritabil al valorilor și putem fi atrași într-un proces de schimbare autentică și profundă, nu una iluzorie.”, a spus PS Macarie.
