Visul fiecărui sportiv este să ajungă pe prima treaptă a podiumului olimpic și să asculte intonarea imnului țării pe care o reprezintă, iar Clubul Sportiv Școlar (CSS) Bega din Timișoara a avut o contribuție esențială în formarea lui canotorului Florin Marian Enache, campion olimpic la Paris, în 2024.
Istoria canotajului românesc a început la Timișoara, în anul 1864, când un grup de studenți timișoreni, întorși de la studii din străinătate, au înființat ‘Societatea de luntrișoare’ pentru agrement, dar astăzi, CSS face eforturi mari pentru a se menține în elita canotajului românesc și internațional, întrucât susținerea din partea administrației locale este nu doar redus, ci creează chiar unele neajunsuri desfășurării în siguranță a antrenamentelor din baza sportivă, după cum a declarat, pentru AGERPRES, antrenoarea clubului, Elvira Văsuț Alecu.
De la Orșova până la Târgu Mureș, acest club este singura școală de canotaj din zona Banat – Transilvania.
Performanțele obținute de Clubul de Canotaj CSS ‘Florin Marian Enache’ din Timișoara sunt cu atât mai valoroase, cu cât Canalul Bega nu oferă amplitudinea optimă de desfășurare pentru antrenamente, atât lungimea, cât și lățimea navigabilă fiind subdimensionate, iar întâlnirea cu ambarcațiunile care asigură transportul public pe apă obligă canotorii la cale întoarsă.
Antrenoarea, fostă componentă a lotului național de tineret, a lăsat în urmă Clubul Dinamo București, în 1990, și a venit la Timișoara, unde antrenează aproape 100 de adolescenți, anual, din care se formează viitori campioni naționali și internaționali.
‘În privința dotărilor, ne învârtim într-un cerc vicios. Pentru că primești finanțări dacă ai rezultate, dar performanțe nu poți avea dacă nu ai o bază de antrenament corespunzătoare. La început, nu aveam nici un ergometru, un aparat care imită mișcarea de vâslit și pe care se țin și campionate naționale, europene, mondiale. Este un fel de ‘canotaj de sală’ cu mișcarea de vâslit controlată pe un computer, care ajută la diferențierea sportivilor prin valoarea parametrilor înregistrați și se creează un clasament, o ierarhie. Federația Română de Canotaj ne-a sprijinit întotdeauna. Cu toate dificultățile, am avut și avem rezultate foarte bune, ieșeau campioni mondiali, olimpici. Treptat, am adus la club copii din oraș și din întreaga țară, avem grupe de începători. Ne-am extins treptat, îi preluăm cu cazare, mâncare, școală, medic de familie. Eu am reușit să dau campion european, campion mondial și campion olimpic. Eforturile au fost mari. Prin Ministerul Educației, am mai primit ceva bănuți și am reparat clădirile clubului. (…). Dar, după fiecare schimbare politică, se schimbă multe situații în care credeai că mergi înainte și apare un stop sau merge altfel’, relatează Elvira Văsuț Alecu.
În ciuda condițiilor deloc prietenoase cu discipolii care modelează valurile de pe Bega, succesele sportive au venit, mai ales pentru că sunt copii foarte muncitori, la fel ca toți campionii români care trebuie să înfrunte competitori care au condiții de antrenament radical superioare, în multe campionate europene, mondiale, de la Tokyo până în Germania.
‘Avem copii extraordinari. Ei sunt învățați cu munca, nu sunt răsfățați. Majoritatea copiilor noștri vin din familii fără fițe. Sunt învățați cu munca părinților și vor să se ridice de acolo, vor să se audă de ei, vor să nu trăiască viața bunicilor sau a părinților, ci să o facă altfel. Au ambiție. Canotajul este un sport dur, solicită mult întregul corp. Trebuie să fii și foarte concentrat și atent, pentru că trebuie să ții echilibru bărcii, să ai coordonarea bună, să nu dai cu mâinile în genunchi, barca să aibă echilibru, să nu te răstorni. Noi circulăm cu spatele, adică barca înaintează în spate și trebuie să ai și direcție, să mai tragi cu coada ochiului și în spate. E un sport mai complex, dar e frumos și copiilor le place provocarea. Am avut și am copii foarte buni, care și astăzi mai practică acest sport, la cluburile de seniori. Unii sunt la Clubul Politehnica din Timișoara, alții sunt la Clubul Dinamo, la Steaua, la Olimpia, în București. Până la urmă, alegi să te duci acolo unde ești cu cei mai buni, când ești bun, când ești un campion european de juniori sau un vicecampion mondial de juniori’, explică antrenoarea.
Revenim pe luciul de apă, unde mai multe ambarcațiuni cu câte un canotor sau doi despică apele. Antrenamentele zilnice, pentru începători, se desfășoară pe o lungime de 500 de metri, sub ochii super-atenți ai antrenoarei, iar sportivii de performanță, care se pregătesc pentru competiții naționale sau internaționale, își prelungesc traseul cu 12 km pe apă, până la Utvin și retur.
Responsabilitatea este foarte mare, privirile profesoarei antrenor sunt extrem de vigilente, fără portavoce le dă indicații tinerilor de pe mal, le atenționează pe fete când apare un vaporetto sau dacă riscă să atingă pontonul cu vâsla, iar la nevoie, secundul urmărește bărcile cu bicicleta, de pe faleză.
‘Atenție! Întotdeauna, când sunteți doi în barcă, începătorul stă în față! Când ajungeți la mal, opriți și faceți schimbul!’ indică antrenoarea, unei perechi de canotori.
Este clar că în Timișoara sau în județ ar fi nevoie de o bază nautică de antrenament. Promisiuni au fost în ultimii 20 de ani, dar nimic nu s-a materializat. Antrenamentele se fac pe o apă curgătoare, în timp ce marile competiții se desfășoară pe ape stătătoare, de lac.
‘Foștii mei colegi seniori mi-au spus că a existat un proiect, ca acolo unde au fost unitățile militare, după golf (spre sudul Timișoarei, n.r.), pe acel teren, să se facă o pistă nautică. Sau că o să facă un canal, să ia apă din Bega și să amenajeze un loc de antrenament. Am fost fericiți noi și cei care ne pregătim pe apă curgătoare. Șansa este că Bega nu are așa o viteză mare. Dar e puțin incomod să ajungi la concursurile care se țin doar pe apă stătătoare. În plus, culoarele trebuie să fie mai late, iar, la noi, singurul culoar sunt malurile Canalului Bega, iar atunci când se văd pe o apă mai mare, cu culoare, sunt puțin dezorientați. Noi mergem la competiții cu două – patru zile înainte, să se acomodeze. Când văd apa așa de mare, de largă și neavând culoare, intră un pic în panică. Mai mergem în cantonamente la Orșova, pe un golf de pe Dunăre’, detaliază doamna Elvira.
Asemeni unor săgeți, sporadic, pe pista terestră dintre hangar și apă apar bicicliști care traversează fără nicio problemă spațiul privat al clubului; unii pentru agrement, alții cu genți în care transportă comenzi cu meniuri la domiciliu, alții, în drum spre diferite destinații. Aleea este extrem de îngustă, iar pista velo construită de primărie reprezintă un adevărat pericol pentru canotori, care se pot fi accidentați. Dar, Primăria așa a gândit, de curând: să transforme curtea clubului în spațiu ‘pietonal, public’.
‘Suntem foarte necăjiți că baza noastră a devenit spațiu public, se trece cu bicicleta, cu rolele. Noi ieșim cu bărcile, dăm peste ei, ei dau peste noi, ne blochează hangarele. Cum ne securizăm în timpul antrenamentelor? Blocăm accesul public cu câte o barcă. Avem nevoie și de spațiu mai mare pentru hangar. Suntem, totuși, o bază care a dat un campion olimpic!’, punctează maestra canotajului timișorean.
Apoi, urmează surpriza. O invitație în hangarul nautic. Un adevărat muzeu cu ambarcațiuni de 100 de ani, al căror lemn mătăsos strălucește asemeni viorilor Stradivarius. Am senzația că dacă le-aș atinge ar ieși sunete asemănătoare celor răspândite de cele mai fine viole și violine. Au o noblețe aparte. Sunt ‘doamnele’ canotajului timișorean. Pe partea opusă, sunt produsele tehnologiei moderne franceze. Din material plastic, ușoare, dar par reci; le lipsește ‘sufletul’ cu care să se apropie de canotori.
Doamna Elvira mă invită să iau în mână o vâslă. Sunt lungi și mi-e teamă că nu voi avea forța de a o ține nici cu ambele mâini, pentru că nu am mai avut ocazia să ating așa ceva. Antrenoarea insistă. Cu sfială, apuc una.
Îmi scapă un gând, cu voce tare: ‘Ce ușoare sunt! Parcă ai ține în mână un arcuș. Un arcuș care alunecă pe ape…’.
Dotarea lasă de dorit. Ambarcațiunile nu ajung niciodată, de aceea se vine pe rând la antrenamente. Iar competiția este inclusiv cu cluburi private, care își permit să cumpere ambarcațiuni și echipamente.
‘Avem vreo șase bărci, șapte perechi de vâsle, de rame. A mai cumpărat și clubul, în alte vremuri, când se mai dădeau bani, dar financiar tot sportul o duce foarte rău. Apoi, sunt cluburi private, modernizate. La noi, nu a fost așa. A trebuit să muncim și să cerșim și să facem proiecte pentru fiecare investiție. Nu vine nimeni să te întrebe de ce mai ai nevoie, ce rezultate avem, ce nume de campioni am dat. Aceste bărci – străbunicuțe ale ambarcațiunilor de azi, le-am putea pune pe apă și acum, doar că materialele din care se fac azi vâslele au evoluat foarte mult. Înainte erau din lemn. Bărcile din lemn aveau niște furcheți, un loc unde se pun vâslele din lemn, dar vâslele moderne, care nu mai sunt din lemn, ci din plastic, ar distruge acei furcheți. Toate vâslele sunt foarte ușoare, de 300-400 de grame. Bărcile noi le avem de vreo 20 de ani. Am cumpărat bărci Falcon din Franța. Cele mai vechi sunt de prin 1954, dar arată foarte bine. Avem ambarcațiuni de opt locuri, de patru locuri și de două locuri. Vreo 18. Hangarul este mic. Ce nu putem ține suspendat, punem pe jos, pe culoarul din mijloc’, detaliază Elvira Văsuț Alecu.
Pentru canotoarea care pregătește campioni, agenda competițiilor este bogată: urmează campionatele naționale școlare de la Iași, în trei runde (6-17 august), un popas la Cupa din cadrul Ligii de Vest de la Târgu Mureș, tradiționalul Campionat Național Petrom, de viteză, de 2.000 de metri, un campionat național tradițional la Timișoara, pentru că aici a început canotajul și, în alte vremuri, aici se organiza Campionatul Național de fond, de șase kilometri, dar, care este pus anul acesta sub semnul incertitudinii, pentru că pe Bega se construiesc poduri, iar circulația este restricționată.
‘Mai avem campionatele europene, mondiale ale copiilor care ne reprezintă la loturile naționale, avem la lotul de tineret un copil bun, sperăm să meargă la Europene, chiar și la Mondiale. Și îl avem, desigur, pe campionul olimpic Florin Marian Enache, care este la lotul olimpic de seniori și vrea să ajungă la Europene și Mondiale, în august vor avea seniorii. El mai vrea și un al doilea titlu olimpic’, explică doamna Elvira.
Cu toate greutățile prin care trece canotajul timișorean, cu toate că prin baza de antrenament, primăria a deschis culoar public care pune în pericol sportivii – act administrativ considerat de CSS ‘Florin Marian Enache’ ca fiind abuziv -, școala timișoreană de canotaj își continuă drumul spre cele dintâi trepte ale podiumurilor internaționale.
‘Să-ți cânte imnul, la Paris, când după tine sunt țări cu potențial financiar și cu bază de selecție foarte mare, este ceva ce nu se întâmplă în niciun alt domeniu, iar aceasta le-o spun și sportivilor mei de aici. Poți fi cel mai bun inginer, medic, artist. Nu ți se cântă imnul, chiar dacă tu câștigi cel mai prestigios premiu internațional. Imnul nu se cântă decât în sport, atunci când îi învingi pe toți din lume, când ești campion olimpic, campion mondial. Adrenalina aceea, emoția, toată trăirea sunt unice și nu există în niciun alt domeniu. Nu pot să nu vorbesc despre Marian Enache. Mi se derulează filmul unui campion: avea 13 ani când a venit aici. Nu aveam să-i dau echipament, decât o pereche de iegări, de la un second, care stăteau pe el ca pe gard. Dar a evoluat fantastic! Și a ajuns campion olimpic, la 29 de ani, a ajuns să stea la Paris, într-o seară, cu cei mai mari campioni ai lumii, a ajuns să fie răsplătit financiar și să fie cu facultate. A câștigat titlul olimpic alături de Andrei Cornea, la dublu vâsle. Ce ți-ai putea dori mai mult, ca antrenor?’, este argumentul succesului transmis de antrenoarea de canotaj Elvira Văsuț Alecu.
Clubul CSS ‘Florin Marian Enache’ se află pe un teren al Municipalității.
Administrația Robu promitea, în anul 2020, că Timișoara va avea o pistă olimpică de canotaj, pe Canalul Bega, care se va realiza vizavi de port, a cărei construcție urma să înceapă, dacă ar fi câștigat încă un mandat, în acel an. Aici urmau să se organizeze mari competiții de canotaj.
Echipa fostului edil a mai avut intenția de a construi un canal secundar tronsonului timișorean al Canalului Bega, pe un braț lateral al acestuia, pentru agrement și antrenament, destinat canotorilor, dar atenția administrației s-a focusat pe readucerea în sistemul navigabil al Canalului Bega, după 50 de ani de inactivitate.
Pe de altă parte, administrația județeană promitea, în urmă cu 15 ani, că pe Lacul Surduc se va construi o pistă performantă de canotaj și kaiac-canoe, întrucât baza există deja, fiind nevoie de o pistă cu opt culoare, cu balize din 10 în 10 metri pe lungimea de 2.000 de metri, de un turn de sosire-plecare și de pontoane, costuri estimate la circa 30-40.000 de lei.
Promisiunile nu s-au materializat, dar canotajul timișorean a găsit energia și motivația de a continua drumul spre cel mai înalt podium sportiv, unde doar campionilor absoluți li se intonează Imnul Național. AGERPERS/(A, AS – redactor: Otilia Halunga, editor: Mihai Țenea, editor online: Ady Ivaşcu)
Foto şi video: Otilia Halunga / AGERPRES
