‘Să nu te lași!’ i-a spus Olga Tudorache copilului Cosmin Șofron, care avea doar 13 ani, la premiera filmului ‘Vreau să știu de ce am aripi’.
Și nu s-a lăsat. Nu ar fi putut să nu mai stea de vorbă niciodată cu Valeria Seciu sau cu Ovidiu Iuliu Moldovan sau cu Gheorghe Dinică.
Astăzi îl regăsim în trupa Teatrului ‘Toma Caragiu’ din Ploiești.
Povestește că a avut o copilărie ca toți copiii, însă a avut șansa extraordinară să aibă ‘niște întâlniri absolut uimitoare’ care i-au marcat viața și intenția de a continua pe drumul acesta al actoriei.
L-am întrebat dacă a fost impulsionat și de fratele său – actorul Cristian Șofron.
‘Poate dimpotrivă. Noi din breasla asta, marea majoritate, eu, mă rog, și când pregătesc copii care vor să dea la facultate încerc la început să îi fac să renunțe. Așa a încercat și el cu mine, cred, o perioadă, pentru că, na, când ai ajuns acolo știi ce înseamnă și cât e de greu, și cât e de puțin apreciat, și în ziua de astăzi nu mai vorbesc, mai ales de cine ar trebui să decidă în destinele noastre, și atunci sigur că nu sfătuiesc pe nimeni și probabil că nici el nu a vrut neapărat să mă sfătuiască. (…) Începutul a fost de fapt o oarecare coincidență, pentru că la primul film, la șapte ani, eu nu știam, nu se știa, nu trebuia să joc în el. Era un scurtmetraj făcut de uimitorul regizor și profesor Lucian Bratu, care avea nevoie ca decor pentru acțiunea filmului de un apartament. Cristi era în postsincron la Buftea, nu mai știu pentru ce film, și a auzit discuțiile. A vorbit acasă și părinții au fost de acord să pună la dispoziție apartamentul. Și pentru că în rolul principal era nevoie de un copilaș, lângă blocul meu, la 50 de metri, era școala generală, și au venit la școală, în clasa I, să găsească un copil. Și bineînțeles că au explicat în fiecare clasă – ‘Știți că filmăm aici la familia Șofron’, ‘Da, da, păi fiul e aici la mine în clasă’. ‘Nu, nu, nu, fiul e mare, e la facultate’. ‘Nu, nu, e în clasă aici, că mai e unul, mai mic’. Și când m-au văzut au zis: ‘A, e și casa lui, trebuie să filmeze în casa lui’. Așa am ajuns să fac eu primul film’, a declarat Cosmin Șofron, pentru AGERPRES.
Are ‘multe, multe’ amintiri din acea perioadă care îl emoționează până și azi.
‘Dincolo de faptul că eu am crezut că fac Electronică, multă vreme, pentru că eram destul de bun și la matematică, și cu electronică și acum sunt și meșter și reparator, și am avut revelația, în clasa a XII-a, cred, cum adică eu o să fiu director general la IPRS Băneasa, sau ce era pe vremea mea cel mai tare, și nu o să mai stau de vorbă cu Valeria Seciu sau cu Ovidiu Iuliu Moldovan sau cu Gheorghe Dinică, cu care eu deja făcusem film? Și mi-am dat seama că nu pot să exist altfel, că n-aș putea să am cât de frumoasă ar fi viața sau, nu știu, bănoasă, pe vremea aia, (…) dar fără să mai vorbesc cu oamenii ăștia – am zis nu, nu am cum’, a rememorat actorul. Și a continuat să răsfoiască albumul cu amintiri. ‘Probabil că una dintre amintiri – la premiera de la ‘Vreau să știu de ce am aripi’. După proiecție, doamna Olga Tudorache, care îmi era bunică în film, stătea pe rând cu mine, dar eram despărțiți de un coridor din acela mic, la balcon, și când ne-am ridicat a început lumea să aplaude, ne-am ridicat să plecăm, am dat să trec, eram cu mama, și mi-a pus mâna în față, mi-a blocat drumul, s-a ridicat, era plânsă toată, m-a pupat pe frunte și mi-a zis: ‘Să nu te lași!’. N-am știut ce înseamnă asta până în clasa a XII-a când mi-am dat seama că n-am cum să mă las. Asta e o amintire’, a povestit Cosmin Șofron.
Ce parte din copilul de atunci se regăsește în adultul de azi?
‘Tot. Tot copilul de atunci. Și îmi dau seama că, din păcate, gândesc de multe ori așa cu bucuria și poate naivitatea încă a copilului acela și nu mă mai duc oasele și mușchii pentru acțiunile copilului acela. Dar, nu știu ce să zic, mult. Și cu cât intervine și nostalgia, parcă ai vrea să fie și mai mult’, a subliniat Cosmin Șofron.
Dacă s-ar întâlni acum cu copilul Cosmin Șofron, ‘sfaturile ar fi mai ales legate de familie’.
‘Aș ști eu să îmi spun niște lucruri, niște trenuri pe care le-am ratat sau în care nu am urcat din convingeri oarecum eronate, probabil, și aș ști eu ce să îi zic: bă, ai grijă că acolo poate ar trebui să te gândești mai bine. Dar nu cred că aș avea ce mari sfaturi să îi dau, decât să ai grijă cu părinții, să știi când, poate, preîntâmpini ceva sau poate… Nu știu. Dar cred că toate lucrurile pe care le-aș spune ar fi mai puțin despre carieră, pe care nu aș încerca să o schimb. (…) Cred că sfaturile ar fi mai ales legate de familie’, a mai spus actorul.
Marea lui bucurie este publicul care umple sălile de teatru.
‘În copilărie nu știam ce înseamnă succesul. În copilărie era să se uite colegii altfel și să ai scutire de la diriga. N-am știut eu că rebel se numește, pe vremea aia, dar să pot să nu vin cu uniforma la școală, pentru că, vezi Doamne, eu am filmare sau să nu mă tund. Asta era iarăși o nebunie: ‘nu pot să mă tund, doamna, că, știți, eu am filmări și…’ Dar în perioada aceea asta cu succesul nu era cine știe ce. Iar acum succesul înseamnă nimic mai mult decât aplauzele sincere ale publicului, nu de la premieră că la premieră de multe ori vin cei invitați și așa mai departe, ci publicul care, din marea, marea, marea mea bucurie și nu numai a mea, umple sălile de teatru’, a mărturisit actorul.
Pentru copiii de azi, mesajul său este ‘să citească’ și ‘să nu mai stea doar în telefon, permanent, care dă informații de toate felurile’.
‘Să fie sinceri cu ei, să citească mult și să gândească și să își imagineze mult cu mintea lor, cu mintea lor de copii puri, buni, iubitori’ – este îndemnul lui Cosmin Șofron, ‘Buzescu’ din ‘Extemporal la dirigenție’ pentru copiii de azi.
