Psihoterapeutul Gabriela Zboiu a explicat, pentru AGERPRES, că această dificultate de a-şi lua în serios durerea are rădăcini adânci în structura psihică a individului, care este modelată atât de predispoziţiile biologice, cât şi de influenţele mediului socio-familial în care a crescut. Totodată, experienţele din copilărie, climatul emoţional din familie şi mesajele primite de la cei apropiaţi pot contribui la formarea unei percepţii distorsionate asupra propriei vieţi.
„Pentru anumite persoane, ca urmare a unui anumit tip de educaţie, a unui climat familial specific sau a unor experienţe formative limitative, poate apărea o dificultate persistentă în perceperea propriei existenţe ca fiind marcată de reuşite, resurse personale şi evenimente pozitive. Discursul acestora este frecvent impregnat de un sentiment profund de neajutorare, de fatalism, de convingerea că sunt supuşi ghinionului, eşecurilor sau intenţiilor negative ale celor din jur. Deşi această autopercepţie poate fi sinceră, sinceritatea nu echivalează întotdeauna cu adevărul obiectiv – la fel cum senzaţia de frig cauzată de febră nu înseamnă neapărat că temperatura din încăpere este scăzută”, a declarat psihoterapeutul Gabriela Zboiu.
Conform acesteia, dacă într-un mediu familial reuşitele, fie ele minore sau semnificative, nu au fost recunoscute, trăite şi celebrate, dacă bucuria a fost împinsă la periferia experienţelor emoţionale, atunci este previzibil ca, la vârsta adultă, individul să-şi perceapă propria existenţă prin prisma acestui model învăţat.
„Un mesaj repetitiv din copilărie, de tipul ‘după râs vine plâns’, transmis ca un avertisment ‘binevoitor’ de către adulţi, se poate transforma ulterior într-o convingere inconştientă conform căreia viaţa este fundamental imprevizibilă şi ostilă. Astfel, apare o tendinţă de a minimaliza experienţele pozitive şi de a acorda o atenţie disproporţionată dificultăţilor, fenomen care îşi are originea în primele etape ale dezvoltării psihice. Această perspectivă asupra propriei existenţe nu constituie un adevăr obiectiv, ci mai degrabă o formă subiectivă de a fiinţa în lume. Totuşi, această percepţie nu diminuează intensitatea suferinţei resimţite de individ”, consideră Gabriela Zboiu.
De asemenea, susţine aceasta, reprimarea curiozităţii naturale şi descurajarea explorării spontane în copilărie pot contribui la cristalizarea unui tipar psihologic centrat pe victimizare.
„Fie individul resimte o incapacitate de a reuşi, fie consideră că obstacolele externe sunt insurmontabile din cauza influenţei celorlalţi. Un alt factor cu un impact profund asupra formării identităţii personale este prezenţa unui părinte narcisic, care îşi revendică toate succesele copilului, atribuindu-şi meritele pentru fiecare realizare. Într-un astfel de context, copilul este lipsit de posibilitatea de a-şi construi un sentiment autentic al competenţei, fiind condiţionat să creadă că nu deţine nicio resursă interioară proprie”, afirmă Gabriela Zboiu.
În opinia sa, afirmaţia „alţii nu au niciodată probleme” este, în mod evident, lipsită de veridicitate.
„Aceasta poate fi interpretată în cel puţin două moduri: pe de o parte, există persoane care îşi reprimă propriile dificultăţi, refuzând să le recunoască sau să le exprime, manifestând un optimism excesiv şi artificial, adesea însoţit de promovarea unor mesaje pozitive care, în realitate, reprezintă o negare a dificultăţilor inerente vieţii. Pe de altă parte, există indivizi care îşi păstrează problemele într-un registru privat, fără însă a le ignora sau a le minimaliza în faţa propriei conştiinţe. Indiferent de modul în care ceilalţi îşi gestionează dificultăţile, convingerea că ‘alţii nu au probleme’ se traduce printr-o percepţie distorsionată asupra realităţii, echivalentă cu ideea că tot ceea ce este bun în lume aparţine exclusiv altora. Deşi această credinţă este nefondată, în măsura în care este interiorizată, ea devine o realitate subiectivă incontestabilă pentru cel care o trăieşte”, arată psihoterapeutul.
Ea consideră că idealizarea extremă şi devalorizarea sunt principalele cauze ale nemulţumirilor continue.
„Uneori suntem greu de mulţumit. Sunt unele persoane care sunt greu, chiar imposibil de mulţumit şi se plâng mereu de ceilalţi sau de lucrurile din jur, de ceea ce li se întâmplă. Când suntem mici avem nevoie să credem că mama şi tata sunt atotputernici şi ne protejează de toate pericolele. Fricile copleşitoare sunt aplanate prin credinţa că cineva, o autoritate binevoitoare, deţine controlul. Cu toţii idealizăm pentru că purtăm în noi rămăşiţele nevoii de a atribui puteri speciale oamenilor de care depindem emoţional. Tendinţa normală în cursul dezvoltării este de a-i dezidealiza şi devaloriza pe cei de care suntem ataşaţi din copilărie ca parte firească şi importantă a procesului de separare – individualizare”, afirmă Gabriela Zboiu.
În opinia sa, devalorizarea este reversul nevoii de idealizare.
„De vreme ce nimic nu este perfect în viaţa umană, idealizările vor fi urmate de dezamăgire”, precizează aceasta.
Ea atrage atenţia că aceste persoane greu de mulţumit, chiar imposibil de mulţumit, idealizează şi devalorizează exagerat, lipsindu-le un contact direct şi echilibrat cu realitatea.
„Ele oscilează între a ridica pe un piedestal anumite persoane, obiecte sau experienţe şi a le respinge complet atunci când acestea nu se ridică la standardele impuse. Această tendinţă de a privi lumea în alb şi negru reflectă un mecanism psihologic profund, care îşi are rădăcinile în primele etape ale dezvoltării emoţionale”, explică Gabriela Zboiu.
Idealizarea extremă şi devalorizarea abruptă derivă dintr-o dificultate fundamentală în gestionarea ambivalenţei, adaugă ea.
„În mod natural, fiinţa umană este supusă unor experienţe contradictorii – iubire şi frustrare, speranţă şi dezamăgire, siguranţă şi vulnerabilitate. În copilărie, procesul de separare-individualizare presupune o tranziţie treptată de la idealizarea părinţilor către o percepţie mai nuanţată, în care aceştia sunt acceptaţi ca fiinţe imperfecte, dar valoroase. Atunci când această etapă nu este parcursă în mod adecvat, adultul poate rămâne captiv într-un model rigid de gândire dihotomică, în care fie ceva este absolut bun şi merită admiraţie totală, fie este complet lipsit de valoare şi demn de dispreţ. Această rigiditate cognitivă şi emoţională contribuie la nemulţumirea perpetuă, deoarece niciun aspect al realităţii nu poate corespunde idealurilor perfecte. În momentul în care aşteptările exagerate sunt spulberate, apare dezamăgirea, care determină o devalorizare radicală. Astfel, ceea ce iniţial era perceput ca o sursă de satisfacţie devine rapid un motiv de frustrare şi critică. Această dinamică se aplică atât relaţiilor interpersonale, cât şi percepţiei asupra propriei vieţi, carierei sau statutului social”, subliniază Gabriela Zboiu.
Mai mult decât atât, susţine aceasta, oamenii care sunt greu de mulţumit îşi reflectă adesea propriile nesiguranţe şi frământări interioare asupra celor din jur, ca şi cum realitatea exterioară ar fi principala sursă a disconfortului lor. Astfel, fiecare obstacol devine o confirmare a convingerilor lor interioare, iar relaţiile cu ceilalţi sunt adesea tensionate de reproşuri şi frustrări. În loc să îşi recunoască propriile conflicte interne, ei le proiectează asupra celor din jur, creând un cerc vicios al nemulţumirii şi neînţelegerii.
„Plângerile constante la adresa mediului înconjurător reflectă, adesea, o dificultate profundă de autoreglare emoţională. În loc să îşi examineze propriile vulnerabilităţi şi să îşi ajusteze aşteptările, aceste persoane caută vinovaţi externi, atribuind eşecurile şi nemulţumirile unor factori sau indivizi din afara lor”, declară Gabriela Zboiu.
În opinia sa, această incapacitate de a accepta imperfecţiunea – atât în propria persoană, cât şi în ceilalţi – alimentează un ciclu de insatisfacţie perpetuă.
„În contrast, o perspectivă matură şi echilibrată asupra lumii implică integrarea ambivalenţei: acceptarea faptului că realitatea este compusă atât din aspecte pozitive, cât şi din aspecte negative, iar relaţiile, experienţele şi realizările personale sunt, în mod inevitabil, imperfecte, dar valoroase”, conchide psihoterapeutul Gabriela Zboiu.
