În capitalele europene, s-a instalat panica. Unii responsabili politici și analiști vorbesc despre sfârșitul NATO sau sfârșitul Occidentului. Ei sunt îngroziți de intențiile Statelor Unite: Intenționează Washingtonul să submineze în mod activ supraviețuirea pe termen lung a Ucrainei ca țară suverană și liberă? Încearcă Trump să realizeze un „Kissinger invers”, fermecându-l pe președintele rus Vladimir Putin să renunțe la căsătoria sa cu liderul chinez Xi Jinping și să facă o alianță nefirească cu Statele Unite? S-a deschis o prăpastie uriașă în încrederea transatlantică – o prăpastie care este nefastă pentru proiecția puterii globale a Washingtonului și pentru imaginea sa de hegemon benign și potențial catastrofală pentru coeziunea transatlantică și vitalitatea NATO.
Provocarea cu care se confruntă Occidentul este descurajantă. Dar alianța a mai îndurat îndoieli puternice. Și există argumente puternice – de ambele părți ale Atlanticului – care ar putea totuși să salveze alianța și să susțină o prezență și o implicare puternice și continue ale Statelor Unite în Europa. Și Europa însăși poate face multe pentru a demonstra de ce Statele Unite sunt mult mai puternice cu ea decât fără ea.
La începutul anilor 1990, existau voci care susțineau dizolvarea treptată a NATO după încheierea Pactului de la Varșovia. Cu toate acestea, de când Rusia s-a angajat pe calea revizionismului în ultimele două decenii – în special din 2014, când a cucerit Crimeea și a invadat Donbasul – NATO nu numai că a rezistat, dar a continuat să crească. Și a devenit mai puternică în ceea ce privește coeziunea, calitatea de membru și puterea de descurajare.
Administrația Trump a introdus o problemă fundamentală de încredere: pentru prima dată, liderii europeni nu sunt siguri dacă Statele Unite rămân angajate față de NATO și față de rolul de lider american în cadrul acestuia.
Dar povestea este mai complicată. Este esențial să ne amintim că Trump a jucat un rol vital în apărarea Ucrainei. Ucraina a fost capabilă să respingă și să supraviețuiască invaziei la scară largă a Rusiei din februarie 2022 deoarece Statele Unite au început să furnizeze Ucrainei arme letale, cum ar fi rachetele antitanc Javelin, în timpul primului mandat al lui Trump. Fără Javelin, forțele ruse ar fi putut reuși să cucerească Kievul în câteva zile, conform planului inițial. Prin urmare, nu este exagerat să susținem că Ucraina își datorează supraviețuirea în zilele critice de la începutul primăverii anului 2022 în mare parte sprijinului acordat de Casa Albă a lui Trump. De ce ar dori acum Washingtonul să abandoneze această remarcabilă poveste de succes, o poveste de determinare și hotărâre combinată a SUA și Ucrainei de a susține și apăra drepturile suverane ale unei țări libere?
Statele Unite cunosc, de asemenea, foarte bine pericolele pe care le implică părăsirea Europei pentru a trata cu Rusia. După anexarea Crimeii de către Rusia și invazia acesteia în estul Ucrainei în 2014, Washingtonul a decis să lase în mare măsură confruntarea cu Moscova pe seama europenilor. Principalele vehicule în acest sens au fost așa-numitul proces de la Minsk – discuțiile vizând o soluție pentru estul Ucrainei – și așa-numitul Normandy Four, grupul de contact format din Franța, Germania, Rusia și Ucraina, care s-a reunit între 2014 și 2022. Din păcate, procesele de la Minsk și Normandia au eșuat, iar vidul de leadership american nu a făcut decât să încurajeze partea rusă să escaladeze și mai mult, culminând cu invazia din februarie 2022.
Statele Unite cunosc bine pericolele de a lăsa Europa să trateze cu Rusia.
Aceste evenimente amintesc fatalmente de evenimentele de acum 30 de ani, când războiul sângeros din Bosnia a determinat Europa să proclame „ora Europei”, care nu a dus nicăieri. Numai prin intervenția politică și militară activă a Statelor Unite acest război a fost în cele din urmă încheiat și s-a ajuns la pace, prin acordurile de la Dayton din 1995.
Nici prima administrație Trump, nici administrația Biden nu au repetat greșeala făcută de Casa Albă a lui Obama în 2014: nu au lăsat rezolvarea războiului din Ucraina pe seama europenilor, ci au decis să conducă un efort internațional remarcabil pentru a sprijini Ucraina. Noua administrație Trump a decis să joace din nou un rol principal, de data aceasta pentru a pune capăt războiului după 11 ani de conflict și anexare și trei ani de invazie brutală la scară largă.
Este în interesul Europei să salute, în principiu, acest angajament strategic al SUA, care stă, de fapt, în calea unei schimbări mai ample la Washington, care se îndepărtează de Europa și se îndreaptă spre China. Dar, pentru a avea succes, cele două părți ale Atlanticului trebuie să reducă rapid decalajul de încredere. Dacă acest lucru poate fi realizat, provocarea crucială este apoi găsirea unei modalități de a asigura și de a pune în aplicare un acord viabil cu Ucraina. În primul rând, Ucraina trebuie să participe și va trebui să se asigure că rezultatul este echitabil și nu o cedare. Fără participarea activă a Ucrainei și a Europei, efortul de pace al administrației Trump ar putea eșua înainte de a începe serios. Acesta este motivul pentru care va fi în interesul SUA să se împace rapid cu Zelenski și cu conducerea ucraineană după confruntarea de la Casa Albă din 28 februarie.
În spatele tensiunii dintre Washington și Kiev planează rolul Europei în ecuația securității. Prezența militară americană în Europa a fost consolidată în ultimii ani, dar este departe de a fi egală cu sutele de mii de soldați ruși din Ucraina și din districtele militare occidentale ale Rusiei. Iar Washingtonul a exclus categoric posibilitatea ca SUA să pună piciorul pe pământ în Ucraina. Prin urmare, administrația Trump are nevoie de partenerii săi europeni și a declarat în mod deschis acest lucru, solicitând forțe europene pentru a asigura sau a pune în aplicare un eventual acord cu Ucraina. În schimb, europenii ar trebui să fie suficient de hotărâți pentru a confrunta Washingtonul cu propria lor cerință: adaptând sloganul Războiului Revoluționar American „No taxation without representation”, ei trebuie să precizeze că nu va exista nicio desfășurare militară fără participarea la negocierile de pace. Iar Europa știe un lucru: acordul, dacă va avea loc, nu se referă doar la împărțirea Ucrainei sau la asigurarea unei încetări rapide a focului. Este vorba despre un acord de pace durabil și sigur, despre probleme de securitate existențiale pentru întreaga Europă.
O întrebare și mai importantă este cum să tratăm cu Rusia. Până în prezent, de la Moscova nu au venit semnale semnificative cu privire la posibile concesii. În mod previzibil, Kremlinul a făcut cereri maximaliste și se va dovedi foarte greu de cedat. Este iluzoriu să credem că se va ajunge la o pace durabilă cu Rusia prin simpla consacrare a liniei de contact în estul Ucrainei. Rusia va veni cu cereri noi, complexe și de mare anvergură, cu probleme de stabilitate strategică, cu privire la instalațiile militare americane din Europa de Est și se va dovedi un partener costisitor și de neîncredere. Europa și Statele Unite trebuie să se pregătească pentru un proces lung și dureros.
Mai presus de toate, este nevoie urgentă de un nou tip de leadership european. Pentru a-și apăra interesele strategice de securitate și pentru a reconstrui alianța slăbită, puterile europene trebuie să demonstreze că sunt capabile să suporte o sarcină mai substanțială, care să sporească puterea colectivă a alianței. Franța, Germania, Polonia și alți vecini care gândesc la fel ar trebui să lanseze o inițiativă majoră în domeniul apărării, formată în jurul unui grup central de puteri care sunt pregătite să vorbească cu o singură voce pe probleme de securitate. Această Uniune Europeană de Apărare – EDU – ar trebui să convină asupra unui proces decizional majoritar și să includă o participare cât mai strânsă a Regatului Unit.
Obiectivele majore ar include crearea unei piețe de apărare consolidate și unificate și a unui lanț de aprovizionare; dezvoltarea, achiziționarea și întreținerea în comun a echipamentelor militare; precum și formarea în comun a personalului militar. Franța și Regatul Unit, în calitate de puteri nucleare, ar fi încurajate să examineze opțiunile pentru o contribuție sporită a EDU la descurajarea extinsă.
Cea mai bună și mai elegantă modalitate pentru administrația Trump de a include atât Europa, cât și Ucraina – precum și parteneri europeni precum Turcia – în acordul de pace ar fi restabilirea formatului testat și dovedit al grupului de contact, introdus în anii 1990 pentru a crea un sentiment de unitate și scop comun sub conducerea SUA. Am putea reaminti Washingtonului că ar trebui să fie mândru de acest format diplomatic inovator și de succes – o invenție americană. În Ucraina, acesta ar putea furniza ingredientele cruciale necesare pentru a se asigura că războiul se încheie cu adevărat.
În urmă cu treizeci de ani, diplomatul Richard Holbrooke a scris un eseu în Foreign Affairs intitulat „America, o putere europeană” – fără un semn de întrebare. Holbrooke a prevăzut că „în secolul XXI, Europa va avea în continuare nevoie de implicarea activă a Americii, care a fost o componentă necesară a echilibrului continental timp de o jumătate de secol”. Eseul se încheie cu o afirmație profetică. „Sarcina care ne așteaptă este pe cât de descurajantă, pe atât de evidentă este necesitatea ei. Îndepărtarea de această provocare ar însemna doar plata unui preț mai mare mai târziu”. Da, Europa are nevoie de Statele Unite pentru a pune capăt definitiv războiului din Ucraina. Dar Statele Unite vor avea nevoie de Europa pentru a îndeplini cu succes această sarcină. Să sperăm că Casa Albă a lui Trump va ajunge să recunoască această realitate.
Analiză realizată de Wolfgang Ischinger, președinte al Consiliului Fundației Conferinței de Securitate de la München și fost ambasador al Germaniei în Statele Unite, publicată de „Foreign Affairs”
