Porţile Muzeului Naţional al Ţăranului Român după Paşti, în 25 aprilie, după lucrări de consolidare care au început în 2016. „La 35 de ani de la reîntoarcerea Muzeului de la Şosea acasă, în Kiseleff nr. 3, deschidem parterul muzeului cu expoziţia „Legea creştinească”. Aici, fiecare sală vorbeşte despre rânduiala credinţelor şi frumuseţea artei ţărăneşti. Odată cu redeschiderea porţilor, facem loc şi dezbaterilor despre ceea ce mai este sau poate fi muzeul nostru, despre rosturile sale astăzi”, anunţă MNTR.
După 1993, când muzeul a fost inaugurat chiar în a doua zi de Paşti, „am (re)aşezat obiectele în locurile lor (pe care le-au părăsit pentru câţiva ani). Le veţi găsi acolo unde le-aţi lăsat, împreună cu poveşti noi despre muzeu, despre sat şi oraş, ţăran şi copil. În spiritul muzeografiei iniţiate de Horia Bernea şi colectivul său în 1990, invităm vizitatorii să descopere chipul unui ţăran complex, aşa cum poate fi descifrat din obiectele expuse, parte dintr-un patrimoniu muzeal de peste 155.000 de piese”, a transmis instituţia muzeală într-un comunicat de presă.
Muzeul are o istorie centenară tumultuoasă, cu suişuri şi coborâşuri. Este continuatorul unor tradiţii muzeale care datează încă din anul 1875, când, la propunerea criticului literar Titu Maiorescu s-a constituit, pe lângă Muzeul Naţional de Antichităţi, prima secţie de artă textilă cu lucrări făcute la sat, de la care colecţiile muzeului nostru păstrează până astăzi mai multe piese: mesaje peste timp cu valoare documentară şi emoţională, se arată în mesajul MNTR.
La 13 iulie 1906 este înfiinţat un muzeu autonom, dedicat artei ţărăneşti: Muzeul Etnografic, de Artă Naţională, Artă Decorativă şi Artă Industrială, cu sediul în clădirea fostei Monetării a Statului. Directorul acestei instituţii, istoricul de artă Alexandru Tzigara-Samurcaş, va conferi muzeului un statut ştiinţific şi cultural prestigios. În 17 iunie 1912 se pune piatra de temelie a edificiului care avea să adăpostească Muzeul de Artă Naţională, condus timp de 40 de ani de Alexandru Tzigara-Samurcaş. Ca director, a reuşit să dezvolte neîntrerupt muzeul şi muzeografia etnografică românească, menţinându-le în avangarda mişcării de idei europene. În 1953, muzeul a fost alungat din propria-i casă şi a funcţionat în clădirea Palatului Ştirbei din Calea Victoriei, ca Muzeu de Artă Populară. După cutremurul din 1977, a părăsit şi acest sediu, fiind unificat, administrativ, cu Muzeul Satului. Abia în 1990 ministrul Culturii, Andrei Pleşu, decide readucerea colecţiilor în clădirea din Şoseaua Kiseleff şi (re)înfiinţarea muzeului, sub numele de Muzeul Ţăranului Român. Horia Bernea (noul director, bun cunoscător al satului) şi colectivul său de specialişti vindecă muzeul de rănile îndelungatei sale bejenii, transformându-l într-o instituţie de avangardă a muzeografiei româneşti. Datorită contribuţiei lor, în 1996 muzeul a fost distins cu prestigiosul premiu EMYA (Muzeu European al Anului), fiind singura instituţie muzeală din România care a primit această recunoaştere.
Din decembrie 2000, muzeul a fost condus de valoroşi oameni de cultură: acad. Dinu C. Giurescu (2000-2005), antropologul Vintilă Mihăilescu (2005-2010), istoricul Virgil Ştefan Niţulescu (2010-2016; 2019-prezent) şi artista Lila Passima (2016-2019).
