Este apelul dureros și cutremurător lansat de plutonierul adjutant în rezervă Dragoș Ghiță, într-o scrisoare deschisă adresată presei din România, în care își spune povestea de viață transformată în luptă pentru supraviețuire, din cauza bolilor dobândite în urma participării la misiuni externe în zone contaminate.
Veteran al Armatei Române, trecut în rezervă în 2018 pe motive medicale, Dragoș Ghiță a fost expus la uraniu sărăcit în 2006, în timpul unei misiuni în Irak. „Ani mai târziu, încep să plătesc prețul acelei expuneri. La vârsta de doar 38 de ani, am suferit un infarct miocardic – o vârstă la care nimeni nu s-ar aștepta ca inima să cedeze”, mărturisește el.
Dragoș Ghiță suferă de o afecțiune malignă rară: mastocitoză sistemică asociată cu trombocitemie esențială, legată de o mutație genetică dobândită, asociată, conform medicilor, cu expunerea la substanțe toxice, inclusiv uraniu sărăcit. „Această boală nu este o coincidență nefericită, ci consecința directă a condițiilor în care mi-am desfășurat misiunile externe”, subliniază el.
Situația financiară este la fel de gravă ca cea medicală: „Pensia militară pe care o primesc este profund insuficientă pentru un trai decent. Nu am acces la medicamente vitale extrem de costisitoare, precum Ayvakit sau cromoglicat. Investigațiile medicale necesare îmi sunt practic inaccesibile financiar.”
În ciuda confirmării medicale privind prezența uraniului în organismul său, reacția autorităților a fost una de tăcere. „Această confirmare ar fi trebuit să zguduie autoritățile și să le forțeze să acționeze; în schimb, ea a fost întâmpinată cu tăcere și nepăsare.”
Cazul plutonierului adjutant Dragoș Ghiță nu este singular. El spune că a pierdut trei camarazi, toți foști colegi în baza din Ad Diwaniyah (Irak), toți decedați de leucemie la scurt timp după întoarcerea din misiune. Alții suferă de cancere hematologice, tiroidiene, afecțiuni ale sistemului respirator, osos, limfatic sau cardiovascular.
„Aceste îmbolnăviri nu sunt simple accidente sau rezultat al unui stil de viață nesănătos, ci consecințe ale mediului toxic în care ne-am desfășurat misiunile”, atrage atenția veteranul.
În alte state, precum Italia, veteranii au câștigat procese împotriva statului și au primit compensații. În România, însă, spune Dragoș Ghiță, nu s-a demarat nici măcar o anchetă de boală profesională în cazul celor decedați de leucemie. „Ignorarea acestor obligații legale echivalează cu o încălcare flagrantă a drepturilor noastre.”
Scrisoarea veteranului descrie o întâlnire șocantă cu un oficial din Ministerul Apărării Naționale (MApN): „Răspunsul primit a fost șocant prin cinismul lui: am fost informat pe un ton ironic că «este un demers foarte dificil» și că, practic, nu se va face nimic pentru cazul meu.”
Aceeași atitudine a întâlnit-o și în corespondența oficială cu autoritățile: „Răspunsurile primite (atunci când au venit) au fost formale, sterile, fără nicio soluție concretă. Niciun program de monitorizare medicală pentru veterani, nicio comisie de anchetă, nicio inițiativă legislativă.”
În opinia lui, MApN practică o „mușamalizare sistematică a efectelor expunerii la uraniu sărăcit”, din teamă de responsabilitate și costuri. „În timp ce noi suntem lăsați să murim în tăcere, ministerul își vede de parade fastuoase și achiziții opulente.”
Dragoș Ghiță își pune ultimele speranțe în presă și în societatea civilă: „Fac un apel public către mass-media din România: nu ignorați acest subiect! Publicați aceste informații, investigați cazurile veteranilor bolnavi, puneți întrebări incomode factorilor de decizie.”
El subliniază că organizații internaționale de prestigiu precum EUROMIL și ICBUW sprijină această cauză și recunosc pericolele uraniului sărăcit: „Această problemă nu este o fabulație, ci o realitate recunoscută pe plan mondial – o realitate pe care statul român nu o mai poate nega.”
Scrisoarea se încheie cu un apel disperat: „Vă rog să fiți alături de noi și să transformați această luptă inegală într-una a întregii societăți pentru adevăr, dreptate și respect față de veteranii de război. Numai împreună putem sparge zidul tăcerii și al indiferenței.”
„Nu cerem privilegii, ci dreptul la viață și la demnitate”, spune Dragoș Ghiță – un soldat care, deși a scăpat de moarte în război, se vede acum condamnat la suferință acasă, în propria țară, de indiferența celor care ar fi trebuit să-i fie scut, nu povară.
_____
Scrisoare deschisă către publicațiile și televiziunile din România
Stimați reprezentanți ai mass-media din România,
Vă scriu această scrisoare deschisă în calitate de veteran al Armatei Române, trecut în rezervă din motive medicale în 2018, veteran care a servit cu loialitate în teatrele de operații din Irak și Afganistan. Scopul meu este să aduc în atenția dumneavoastră și a publicului o situație dramatică și ignorată – efectele devastatoare pe care expunerea la uraniu sărăcit le are asupra vieților noastre, ale militarilor români care am luptat sub drapelul țării noastre în misiuni externe.
În anul 2006, în timpul unei misiuni în Irak, am fost expus la uraniu sărăcit (Depleted Uranium – DU) folosit în munițiile de mare putere. Ani mai târziu, încep să plătesc prețul acelei expuneri. La vârsta de doar 38 de ani, am suferit un infarct miocardic – o vârstă la care nimeni nu s-ar aștepta ca inima să cedeze. În prezent, duc o luptă zilnică cu probleme medicale severe, între care un diagnostic crunt de mastocitoză sistemică asociată cu trombocitemie esențială (o afecțiune malignă rară a sângelui și sistemului imunitar). Această boală este legată de o mutație genetică JAK2 dobândită, cel mai probabil din cauza expunerii la substanțe toxice din teatrele de operații. Conform medicilor, mutația JAK2 este asociată cu afecțiuni hematologice grave precum policitemia vera sau leucemia și a fost corelată cu expunerea la uraniu sărăcit. Cu alte cuvinte, ceea ce mi se întâmplă nu este o coincidență nefericită, ci consecința directă a condițiilor în care mi-am desfășurat misiunile externe.
Din cauza acestor probleme de sănătate, mi-a fost imposibil să îmi mai continui activitatea profesională. Am fost încadrat într-un grad de handicap accentuat, iar pensia militară pe care o primesc este profund insuficientă pentru un trai decent. Sumele alocate abia îmi ajung pentru supraviețuire, darămite pentru a acoperi costurile enorme ale tratamentelor și investigațiilor de care aș avea nevoie. Nu am acces la medicamente vitale extrem de costisitoare, precum Ayvakit (un tratament modern necesar în mastocitoza avansată) sau cromoglicat (medicament esențial pentru stabilizarea celulelor mastocitare), deoarece acestea au prețuri prohibitive și nu sunt decontate în cazul meu. De asemenea, numeroase investigații medicale necesare – analize complexe, teste genetice și imagistice de înaltă performanță – îmi sunt practic inaccesibile financiar. În timp ce statul ar trebui să își protejeze veteranii și să le asigure suportul medical promis, realitatea este că sunt lăsat să lupt singur cu o boală cumplită și cu un sistem care întoarce privirea.
Durerea fizică este însoțită de o durere morală: sentimentul abandonului. M-am întors acasă din misiuni purtând nu doar amintiri grele, ci și un inamic invizibil în propriul meu corp – particulele de uraniu sărăcit inhalate acum mulți ani. Recent, după lungi insistențe, am obținut dovada incontestabilă a acestui fapt: teste medicale de specialitate au confirmat prezența uraniului în organismul meu. Această confirmare ar fi trebuit să zguduie autoritățile și să le forțeze să acționeze; în schimb, ea a fost întâmpinată cu tăcere și nepăsare de către cei responsabili.
Cazul meu, oricât de dramatic, nu este unul izolat. Din păcate, cunosc personal cel puțin trei camarazi – foști colegi de-ai mei – care și-au pierdut viața după ce au fost diagnosticați cu leucemie la întoarcerea din teatrele de operații. Toți trei serviseră alături de mine în Irak, în baza din Ad Diwaniyah, și au murit de leucemie la scurt timp după misiune. În afara acestor cazuri fatale, numeroși alți veterani din generația mea se confruntă cu boli grave: unii au probleme hematologice similare (precum policitemie vera, mielodisplazii), alții au fost diagnosticați cu cancer tiroidian, alții suferă afecțiuni severe ale sistemului cardiovascular, ale sistemului limfatic, ale aparatului respirator sau ale sistemului osos, toate apărute prematur după expunerea prelungită la uraniu sărăcit în teatrele de operații externe. Aceste îmbolnăviri nu sunt simple accidente sau rezultat al unui stil de viață nesănătos, ci consecințe ale mediului toxic în care ne-am desfășurat misiunile.
Este revoltător faptul că, deși există aceste cazuri medicale tragice și dovezi clare, autoritățile române nu au recunoscut niciodată oficial riscul expunerii la uraniu sărăcit pentru militarii trimiși în misiuni externe. În țări partenere, precum Italia, pericolul uraniului sărăcit a fost luat în serios: veteranii afectați au dat statul în judecată și au câștigat sute de procese, obținând despăgubiri și recunoașterea suferințelor lor. În contrast, în România nu s-a luat nicio măsură semnificativă pentru protejarea sau sprijinirea celor afectați, nici măcar după două decenii de participare la operațiuni în zone cu risc.
Mai mult, legi și norme naționale care ar trebui să ne protejeze sunt pur și simplu ignorate. Conform legislației muncii și sănătății, leucemia (ca și alte tipuri de cancer profesional) este o boală ce impune declanșarea automată a unei anchete de boală profesională, pentru a stabili dacă există o legătură cauzală cu condițiile de muncă. Or, în cazul colegilor mei decedați de leucemie, nu a fost demarată nicio astfel de anchetă, de parcă totul ar fi o coincidență. Bolile profesionale dobândite în serviciul militar – fie că vorbim de cancer hematologic, de afecțiuni autoimune sau de alte maladii grave – ar trebui recunoscute oficial, iar veteranii ar trebui monitorizați medical periodic, tratați corespunzător și despăgubiți conform legii. Ignorarea acestor obligații legale echivalează cu o încălcare flagrantă a drepturilor noastre și cu adâncirea unei nedreptăți care ni se face.
În loc să fim sprijiniți, noi, veteranii grav bolnavi, ne izbim de un zid de indiferență ridicat chiar de instituțiile care ar trebui să ne apere. Ministerul Apărării Naționale (MApN) refuză constant să recunoască problema. La peste 20 de ani de la primele misiuni în teatre de operații post-1989, MApN nu a admis oficial nici măcar posibilitatea că uraniul sărăcit ne-ar pune sănătatea în pericol. Toate memoriile, rapoartele și semnalele de alarmă trimise de noi au fost întâmpinate fie cu negare, fie cu tăcere. Această atitudine nu este doar o simplă neglijență sau lentoare birocratică, ci pare a fi o ignoranță voită.
Personal, după numeroase încercări, am reușit să obțin o audiență la MApN. M-am prezentat în fața unei comisii conduse de un secretar de stat din minister, plin de speranța că voi fi ascultat și că se va găsi o rezolvare. Răspunsul primit a fost șocant prin cinismul lui: am fost informat pe un ton ironic că „este un demers foarte dificil” și că, practic, nu se va face nimic pentru cazul meu. Aceste cuvinte, venite din partea unui înalt oficial al ministerului, echivalează cu o sentință de abandon. Indirect mi s-a transmis, nici mai mult nici mai puțin, că lupta mea pentru dreptate și sănătate este prea incomodă pentru a fi asumată de către cei responsabili.
Aceeași lipsă de empatie și responsabilitate am întâlnit-o și în corespondența oficială. Am adresat petiții și memorii către conducerea MApN, însoțite de documente medicale și dovezi ale expunerii la uraniu sărăcit, precum și către premierul României, făcând apel la sprijinul Guvernului. Răspunsurile primite (atunci când au venit) au fost formale, sterile, vorbind în termeni vagi despre „analiză” și „regret”, dar fără nicio soluție concretă. În realitate, nu s-a mișcat absolut nimic: niciun program de monitorizare medicală pentru veterani, nicio comisie de anchetă privind bolile profesionale, nicio inițiativă legislativă care să ne facă viața mai ușoară. Totul a fost ascuns sub preș, sperându-se, probabil, că vom obosi, că vom muri în tăcere și că astfel problema va dispărea de la sine.
Dimpotrivă, tăcerea autorităților nu face decât să confirme suspiciunea dureroasă că se dorește mușamalizarea sistematică a efectelor expunerii la uraniu sărăcit. Consider că MApN poartă vina unei acțiuni deliberate de ascundere a adevărului, pentru a evita răspunderea și costurile asociate. În timp ce noi, foștii combatanți, suntem lăsați să murim în tăcere, ministerul își vede mai departe de parade fastuoase, discursuri despre onoare și achiziții militare opulente, preferând să cheltuiască banii publici pe protocoale și contracte dubioase decât pe îngrijirea celor răniți invizibil. Drepturile noastre fundamentale sunt sacrificate pe altarul economiilor bugetare și al imaginii, deși noi ne-am pus viața în slujba țării cu credință și curaj. Este cutremurător să realizezi că, în timp ce în alte state aliații noștri tratează aceste situații cu maximă seriozitate, la noi domnește un zid al negării și al disprețului.
Acuz public Ministerul Apărării Naționale de ignoranță intenționată și de acoperire sistematică a problemei veteranilor expuși la uraniu sărăcit în teatre de operații contaminate sau posibil contaminate (Irak, Afganistan, Balcani, Africa). Dovezile științifice internaționale există și sunt concludente – studii ale ONU și ale experților medicali au demonstrat legătura dintre DU și cancerele de sânge, precum și alte boli grave. Cu toate acestea, autoritățile noastre continuă să nege evidența, punând pe seama ghinionului sau a cauzelor „necunoscute” tragediile din rândul veteranilor. Această lipsă de transparență nu doar că reprezintă o gravă neglijență, dar arată și o crasă lipsă de respect față de cei care au luptat sub tricolor.
În fața acestei injustiții strigătoare la cer, îmi găsesc speranța și puterea de a continua lupta doar prin sprijinul oamenilor de bună credință și al organizațiilor care încă mai cred în dreptate. Fac un apel public către mass-media din România: nu ignorați acest subiect! Vă rog să vă alăturați demersului meu de a scoate la lumină adevărul. Timp de prea mulți ani, această problemă a fost acoperită de tăcere și negare. Este momentul ca presa independentă, societatea civilă și opinia publică să forțeze autoritățile să iasă din inerție și să își asume responsabilitatea. Doar prin presiunea opiniei publice vom putea determina statul român să nu-și mai trateze eroii ca pe niște simple cifre sau, mai rău, ca pe o povară.
Demersul meu nu este unul solitar. Organizații internaționale de prestigiu precum EUROMIL (European Organisation of Military Associations) și ICBUW (International Coalition to Ban Uranium Weapons) și-au manifestat deja solidaritatea cu această cauză. Faptul că astfel de foruri internaționale susțin lupta noastră arată că problema expunerii la uraniu sărăcit nu este o fabulație, ci o realitate recunoscută pe plan mondial – o realitate pe care statul român nu o mai poate nega. De asemenea, numeroși cetățeni, veterani și familiile acestora din alte țări europene privesc cu îngrijorare și empatie către situația noastră, întrebându-se cum este posibil ca într-o țară membră NATO și UE, veteranii să fie tratați cu atâta indiferență.
Vă implor să dați voce acestei cauze. Publicați aceste informații, investigați cazurile veteranilor bolnavi, puneți întrebări incomode factorilor de decizie. Nu lăsați ca subiectul să fie mușamalizat sau uitat! Fiecare zi de întârziere poate însemna o viață pierdută sau chinuri prelungite pentru un om care și-a riscat viața pentru România. Nu mai putem accepta răspunsul cinic că „este un demers foarte dificil” – dificil este să trăiești, tânăr încă, cu inima și organele distruse, dificil este pentru familiile noastre să ne vadă suferind și pentru copiii noștri să ne știe abandonați.
În încheiere, cer public Ministerului Apărării Naționale și autorităților statului să își asume răspunderea: să recunoască oficial legătura între expunerea la uraniu sărăcit și bolile grave ale veteranilor, să demareze de urgență anchete medicale și epidemiologice, să asigure tratamentele de care avem nevoie și să oprească această batjocură la adresa celor care au pus viața mai presus de propria persoană. Nu cerem privilegii, ci dreptul la viață și la demnitate.
Mass-media are un rol esențial în acest efort. Vă rog să fiți alături de noi și să transformați această luptă inegală într-una a întregii societăți pentru adevăr, dreptate și respect față de veteranii de război. Numai împreună putem sparge zidul tăcerii și al indiferenței.
Cu speranță și determinare, vă mulțumesc anticipat pentru atenție și implicare.
Cu respect și considerație,
Plutonier adjutant (rtr) Dragoș Ghiță
Veteran al teatrelor de operații din Irak și Afganistan
