Potrivit viziunii științifice clasice, de inspirație materialistă, conștiința nu este decât un produs al complexității extraordinare a rețelelor neuronale din creier.
Totuși, această abordare nu oferă o explicație completă, întrucât ecuațiile fizicii, fie clasice sau cuantice, nu prezic apariția experienței subiective, aspect evidențiat de filozoful David Chalmers ca fiind „problema conștiinței”.
Teorii alternative precum panpsihismul propun că conștiința este o caracteristică fundamentală a Universului, prezentă în fiecare element al acestuia, chiar și în formă rudimentară.
Această perspectivă a căpătat relevanță în contextul științific actual prin contribuțiile unor cercetători precum Sir Roger Penrose și Stuart Hameroff, care au dezvoltat teoria Orch-OR, sugerând că procesele cuantice din microtubulii neuronali stau la baza conștiinței.
Cercetătorul Christof Koch avansează conceptul unei conștiințe distribuite, argumentând că sistemele capabile să integreze informația în mod coerent pot genera forme de conștientizare.
Această idee este formalizată în teoria integrată a informațiilor dezvoltată de Giulio Tononi, care introduce măsura cantitativă Φ pentru evaluarea gradului de conștientizare al unui sistem.
Fizicianul Bernard Haisch propune că vidul cuantic ar putea constitui substratul universal al conștiinței, sugerând că sistemele complexe se pot acorda cu câmpul punctului zero pentru a genera experiențe conștiente.
Această perspectivă implică că Universul nu este doar un mecanism, ci o entitate capabilă de auto-reflecție, scrie incredibiliar.o.
Deși ipoteza unui Univers conștient rămâne neverificabilă empiric în prezent, aceasta găsește puncte de convergență între fizica cuantică, neuroștiință și informatica teoretică, sugerând o posibilă reconciliere între conceptele tradițional separate de minte și materie, subiect și obiect, observator și Univers.
