Dr. Iuliu Torje, medic primar în anestezie şi terapie intensivă la ECMO Center Klinicum Kassel, Germania, a răspuns întrebărilor News.ro legate de oboseala medicilor care lucrează în sistemul de sănătate din România, de subiectul neactualizării plăţii gărzilor, de diferenţa majoră între urban şi rural atunci când vine vorba despre necesarul de medici, de numărul mare de pacienţi care accesează camerele de gardă ale spitalelor deşi nu sunt neapărat o urgenţă, dar şi de punctele forte ale sistemului public românesc de sănătate, în viziunea sa. Astfel, spune dr. Iuliu Torje, o serie întreagă de factori duc la epuizarea fizică şi psihică a medicilor, printre care gărzile foarte lungi şi birocraţia excesivă. Punctele forte ale sistemului medical românesc sunt, în opinia sa, capacitatea de adaptare şi de solidaritate a cadrelor medicale, care s-a văzut foarte clar în timpul pandemiei sau în crizele majore. ”Oamenii s-au mobilizat, au lucrat peste puteri, au compensat goluri sistemice prin spirit de echipă şi vocaţie autentică. Este o forţă care vine din caracter, nu din sistem, dar care menţine, în mod paradoxal, sistemul în funcţiune”, comentează medicul.
Redăm interviul acordat de medic pentru News.ro:
Cum vedeţi dvs oboseala pe care o acuză în sistemul nostru de sănătate tot mai mulţi medici? În sistemul în care lucraţi cu stau lucrurile?
Dr. Iuliu Torje: Ca medic plecat din România şi lucrând în Germania, privesc oboseala resimţită de colegii mei din România cu foarte multă empatie şi înţelegere. Din păcate, sistemul medical românesc pune o presiune uriaşă pe medici – gărzi foarte lungi , lipsa personalului suficient, birocraţie excesivă, infrastructură deficitară şi, poate cel mai grav, lipsa de sprijin din partea autorităţilor. Toate acestea duc la epuizare fizică şi psihică. Mulţi colegi ajung să sufere de burnout după doar câţiva ani de muncă, ceea ce e tragic pentru oameni care şi-au ales meseria din vocaţie. În Germania, lucrurile stau diferit, deşi nu ideal. Există o mai bună organizare a programului de lucru , de exemplu, există limite clare privind orele de muncă şi numărul de gărzi. De asemenea, există un sistem de sprijin pentru prevenirea epuizării, inclusiv acces mai facil la consiliere psihologică pentru personalul medical. Resursa umană este mai bine distribuită, medicii nu sunt forţaţi să facă şi muncă administrativă excesivă, pentru că există secretare medicale, asistente specializate, personal tehnic. Cu toate acestea, şi aici se simte uneori presiunea , mai ales în spitalele mari sau în anumite specialităţi foarte solicitate, dar per ansamblu, condiţiile sunt mult mai bune decât cele din România.
Cum vedeţi neactualizarea plăţii gărzilor la noi, în cazul medicilor? De ce este atât de important? Ce ar trebui schimbat şi în cazul rezidenţilor? Ce rol consideraţi că se dă rezidentului român în sistem?
Dr. Iuliu Torje: Neactualizarea plăţii gărzilor în România este o nedreptate majoră, mai ales în contextul în care gărzile presupun un efort fizic şi psihic intens. Practic, un medic poate sta 24 sau chiar 32 de ore în spital, în condiţii de stres maxim, iar remuneraţia pentru acest efort nu reflectă realitatea muncii prestate. Este descurajant şi demotivant, mai ales când simţi că timpul tău nu este respectat nici măcar financiar. În Germania, plata gărzilor este proporţională cu salariul de bază şi este reglementată foarte clar. Există norme stricte privind numărul maxim de ore lucrate şi timpul obligatoriu de odihnă. Asta oferă o compensaţie justă şi un sentiment de respect faţă de munca ta. În ceea ce priveşte rezidenţii, în România situaţia este cu atât mai delicată. De multe ori, rezidentul este folosit ca forţă de muncă ieftină, cu atribuţii care depăşesc nivelul pregătirii, dar fără sprijin real sau supervizare adecvată. În loc să fie formaţi, sunt de multe ori aruncaţi în luptă. În Germania, rezidentul este văzut ca un medic în formare, nu este lăsat singur cu responsabilităţi majore fără îndrumare, iar gărzile sunt plătite corect, la fel ca şi cursurile obligatorii, care sunt considerate parte integrantă din formare. Ce ar trebui schimbat în România? În primul rând, o actualizare reală şi corectă a plăţii gărzilor, în funcţie de salariul actual. Apoi, o redefinire clară a rolului rezidentului, nu doar ca mână de lucru ieftină, ci ca viitor specialist care are nevoie de timp pentru învăţare, de sprijin, de feedback şi de respect.
Cum poate fi diminuată diferenţa majoră între rural/urban în ceea ce priveşte necesarul de medici? Ce se poate face, în opinia dvs? Cum este în statul în care lucraţi dvs?
Dr. Iuliu Torje: Problema dezechilibrului major între mediul urban şi cel rural în ceea ce priveşte distribuţia medicilor este nu doar în România, ci şi în multe alte ţări. Totuşi, în România, acest decalaj este mult mai accentuat, iar lipsa de intervenţie din partea statului a agravat în timp situaţia. În zonele rurale, sistemul sanitar este adesea subdimensionat, infrastructura este deficitară, iar echipamentele medicale sunt insuficiente sau învechite. Asta face ca medicii să fie reticenţi în a alege să profeseze acolo, mai ales când sunt puşi în situaţia de a trata cazuri complexe cu resurse extrem de limitate. În plus, izolarea profesională, accesul redus la formare continuă şi lipsa unei echipe medicale complete transformă practica în mediul rural într-o experienţă dificilă şi descurajantă pentru orice tânăr specialist. Cred că pentru a reduce această discrepanţă este nevoie de o strategie coerentă, pe termen lung, care să combine stimulentele financiare atractive cu investiţii în infrastructură şi cu garantarea unui sprijin profesional continuu. Nu este suficient să oferi un salariu mai mare pentru un post într-o localitate izolată, dacă acel medic nu are acces la echipamente, nu are cu cine colabora. Este nevoie de o abordare integrată… locuinţă de serviciu, dotări moderne, sprijin pentru relocarea familiei, oportunităţi de formare profesională şi, foarte important, respect profesional. În Germania, deşi şi aici există diferenţe între urban şi rural, statul şi autorităţile locale au înţeles de ani buni că menţinerea unui acces echitabil la servicii medicale este o responsabilitate socială. De aceea, în multe regiuni rurale s-au implementat programe de susţinere a medicilor de familie şi a specialiştilor prin subvenţii consistente, facilităţi pentru deschiderea cabinetelor, parteneriate cu spitalele regionale, precum şi dezvoltarea reţelelor de telemedicină. Medicii care aleg să practice în zonele mai puţin atractive nu sunt lăsaţi să se descurce singuri, ci sunt integraţi într-o reţea funcţională, în care pot primi suport şi pot colabora cu colegi din centre universitare sau clinici specializate. Cred că România poate învăţa din aceste modele şi le poate adapta la realităţile locale. Nu va fi uşor, pentru că necesită voinţă politică, coerenţă în aplicare şi o viziune care să pună sănătatea oamenilor din toate colţurile ţării pe picior de egalitate.
La noi se aglomerează mai mereu camerele de gardă, pacienţii evitând de multe ori mersul la medicul de familie sau la medicul specialist din ambulator. Avem nevoie de educaţie medicală în acest sens, ce ar trebui sa schimbăm, în opinia dvs? Cum arată traseul pacientului în statul unde activaţi?
Dr. Iuliu Torje: Supraaglomerarea camerelor de gardă din România este o problemă recurentă, care trădează disfuncţii majore în organizarea sistemului de sănătate. Foarte mulţi pacienţi ajung la urgenţă cu probleme care, în realitate, ar putea fi rezolvate la medicul de familie sau în ambulatoriul de specialitate. Motivele sunt multiple: lipsa încrederii în aceste niveluri de îngrijire, accesul dificil sau inexistent la consultaţii în timp util, dar şi lipsa unei educaţii medicale minime, care să explice traseul corect al pacientului în sistem. Camera de gardă devine astfel un loc de refugiu deschis oricând, aparent fără bariere, unde pacientul simte că, indiferent de problemă, va primi o formă de atenţie. Însă acest comportament, repetat pe scară largă, supraîncarcă sistemul de urgenţă, consumă resurse, epuizează personalul medical şi duce la întârzieri periculoase pentru cazurile cu adevărat grave. Un punct critic este lipsa unui filtru funcţional şi respectat între nivelul primar şi urgenţă. În România, medicul de familie este, din păcate, subfinanţat, încărcat birocratic şi adesea lipsit de resursele necesare pentru a rezolva eficient problemele pacienţilor. Pentru a schimba această realitate, este nevoie de investiţii în infrastructura cabinetelor şi de revalorizarea rolului medicului de familie. În Germania, sistemul funcţionează diferit şi mult mai bine organizat. Pacientul începe aproape întotdeauna cu medicul de familie, acesta e punctul de plecare pentru evaluare, tratament şi, la nevoie, orientare spre un specialist sau către spital. Accesul direct la urgenţă, fără indicaţie reală, este mai redus, şi nu doar din cauza disciplinei sociale, ci şi datorită unui filtru organizatoric. În majoritatea oraşelor şi chiar în spitale, funcţionează un fel de extensii ale ambulatoriului, unde medicii de familie, prin rotaţie, asigură gărzi pentru a prelua pacienţii care nu au o urgenţă reală. Este o formă de triaj profesionalizat, făcut de medici cu experienţă în medicina primară, care pot evalua rapid dacă pacientul poate fi trimis acasă sau trebuie investigat mai amănunţit în urgenţă. Această rotaţie a medicilor de familie în spital, pe posturi de filtrare, este un element extrem de valoros. Pe de o parte, degrevează camerele de gardă de cazuri minore, pe de altă parte, întăreşte legătura dintre medicina de familie şi sistemul spitalicesc, creând o reţea de îngrijire continuă, nu un sistem fragmentat. Mai mult, pacientul înţelege în timp că urgenţa nu este un loc unde merge „preventiv”, ci un serviciu vital, destinat situaţiilor care nu pot fi amânate. România are nevoie de o reformă funcţională a traseului pacientului, care să înceapă cu consolidarea medicinei primare, continuând cu crearea unor structuri intermediare, ambulatorii de spital funcţionale, servicii de gardă în regim extins, implicarea activă a medicilor de familie în triajul prezentărilor la UPU.
Care considerati că sunt totuşi puncte forte în sistemul de la noi? Exista ceva ce poate nu aţi văzut în altă parte?
Dr. Iuliu Torje: Capacitatea de adaptare şi solidaritate a cadrelor medicale, care s-a văzut foarte clar în timpul pandemiei sau în crizele majore. În ciuda lipsei de resurse, oamenii s-au mobilizat, au lucrat peste puteri, au compensat goluri sistemice prin spirit de echipă şi vocaţie autentică. Este o forţă care vine din caracter, nu din sistem, dar care menţine, în mod paradoxal, sistemul în funcţiune.
