Glonțul ne-a trecut pe la ureche la alegerile de duminică. Criza politică fără precedent prin care trece România de la alegerile prezidențiale din noiembrie până azi are și o parte bună.
Am putut vedea că țara e în pragul falimentului, că falia din societate a ajuns până la proliferarea urii, că principalele partide politice tradiționale necesită o reformare radicală, că extremismul izolaționist a atins o cotă de avarie amenințând ordinea constituțională. Într-un cuvânt, am putut vedea că așa nu se mai poate.
În următoarele săptămâni până la formarea noului guvern vom vedea cum scena politică se clatină în continuare, cum partidele vor pune din nou interesul personal înaintea interesului național, cum formațiunile extremiste AUR, SOS și POT vor alimenta și mai abitir polarizarea societății.
După ce din nou ne-a trecut glonțul pe la ureche, avem un președinte pro-european credibil, felicitat de cancelariile europene și mediatizat de presa internațională. Cu excepția loviturii de stat din decembrie ᾿89, România nu a mai fost nicicând în asemenea măsură în atenția presei străine ca în cele două episoade ale alegerilor prezidențiale.
Alegerile din noiembrie în care Călin Georgescu, un ilustru necunoscut, s-a clasat pe primul loc, ne-au arătat că am avut de-a face cu încercarea unei lovituri de stat, fără morți și răniți ca în decembrie ᾿89, ci pusă la cale cu instrumentele unui război hibrid.
După aderarea la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, România nu a mai avut un proiect de țară. Cu toate păcatele pentru care nici acum nu a dat socoteală în justiție, nici pentru lovitura de stat din decembrie, nici pentru mineriada din 13-15 iunie, Ion Iliescu a avut și un merit de netăgăduit. În 21 iunie 1995, fostul președinte a convocat toți liderii partidelor parlamentare, reprezentanți ai guvernului și ai societății civile, care au semnat „Declarația de la Snagov“ în vederea începerii negocierilor pentru aderarea României la Uniunea Europeană. A doua zi, România a depus cererea de aderare la UE.
Citez din paragraful fundamental înscris în Declarație: „Obiectivul strategic naţional al aderării României la Uniunea Europeană constituie un punct nodal al solidarităţilor şi convergenţelor forţelor politice şi sociale ale ţării, reprezentând o şansă istorică de a promova idealurile şi interesele fundamentale ale poporului român, identitatea şi tradiţiile sale, într-o largă deschidere internaţională”.
A fost nevoie de 12 ani de negocieri dure cu Comisia Europeană până la momentul istoric în care țara noastră a fost primită cu drepturi depline în blocul comunitar european. Capitole precum Justiția, lupta împotriva corupției, libertatea presei, Educația, Sănătatea au fost negociate la sânge până când România a fost primită în Uniunea Europeană, deși mai avea încă restanțe care se pot vedea și azi. Cum-necum, după ce ne-am văzut cu sacii-n căruță, ne-am culcat pe-o ureche și în aceeași poziție ne aflăm și azi.
Românii se simt cetățeni ai UE, dar nu au încredere în direcția spre care ne îndreptăm
Ultimul Eurobarometru publicat de Comisia Europeană în noiembrie anul trecut arată că 56% dintre români au încredere în UE, cea mai ridicată cotă din momentul aderării, în vreme ce media europeană este de 51%. Potrivit aceluiași studiu, 67% din cetățenii României se simt cetățeni ai UE față de media europeană de 61%. Pe de altă parte, peste 56% dintre români cred că țara se îndreaptă spre o direcție greșită, principala cauză fiind modul în care este guvernată (INSCOP Research, noiembrie 2024). Rezultă, așadar, că mai mult de jumătate dintre români au încredere în Uniunea Europeană, pe când același număr consideră că România e cantonată pe o traiectorie greșită.
Lipsa de încredere în principalele instituții ale statului ne-a adus pe buza prăpastiei: 79% dintre români nu au încredere în Guvern, 83% în Parlament, 86% în partidele politice, 86% în președinție (CURS, ianuarie 2024). De atunci, într-un an și jumătate de alegeri, neîncrederea s-a acutizat și mai mult.
„Educația, o chestiune de siguranță națională“
Președintele ales Nicușor Dan pornește în cursa de la Palatul Cotroceni pe care o va parcurge în cinci ani de mandat de la o cotă de încredere de 53%, cei care l-au votat, la care se adaugă probabil 10 – 15 procente de la cei care la votul final au stat acasă. E un capital de încredere care însumează în jur de 70%, față de 14% din sondajul CURS (în percepția respondenților, președinția înseamnă de fapt președintele).
Avem nevoie, pentru a lua o gură de aer după care să învățăm să respirăm normal, de un proiect de țară. Este marea provocare pe care o are președintele, aceea de a pune de acord toate partidele parlamentare și reprezentanți din Educație, Sănătate, Justiție, Afaceri Externe, din administrația centrală și locală, din mediul de afaceri.
În programul său „Viziunea România Onestă“, pe care l-a susținut în toate dezbaterile televizate (unilaterale) pe tot parcursul campaniei electorale, președintele Nicușor Dan a pus pe primul loc nevoia unei reforme profunde a sistemului de învățământ, precizând că „Educația trebuie tratată ca o chestiune de siguranță națională“ și că „investiția în profesori, în copii și în adaptarea școlii la lumea reală este cea mai strategică decizie pe care o poate lua un stat responsabil”. Proiectul fostului președinte Iohannis „România Educată“ a murit înainte de a începe.
În timpul dezbaterilor electorale, Nicușor Dan a punctat de fiecare dată nevoia unei strategii de investiție în sistemul de sănătate, în sensul că în 35 de ani statul a făcut doar niște cârpeli și că „am preluat infrastructura pe care am moștenit-o din sistemul comunist, am mai cumpărat niște aparatură, dar nu am coordonat aceste investiții“.
Codul penal nu pedepsește analfabetismul politic
Sigur că programul președintelui ales nu e întruchiparea întocmai a unui proiect de țară de care România are nevoie urgentă, dar poate fi piatra de temelie pe care se poate construi. E nevoie de voință politică, de reconciliere națională, de prioritatea lui „a fi“ în fața lui „a avea“.
Și mai e nevoie de acei oameni politici onești marginalizați de partide tocmai pentru că sunt adversari ai clientelismului, ai nepotismului, ai infracțiunii de analfabetism politic pe care Codul penal nu o pedepsește.
Unul din acești oameni politici e președintele ales Nicușor Dan, care ar face echipa cea mai bună cu Ilie Bolojan prim-ministru în perioada de criză pe care o traversăm.
Din acest punct s-ar putea construi un proiect de țară. Vom putea depăși, oare, modul condițional-optativ?
un comentariu de George Arun pentru DW via Rador Radio România