Încă din secolul al XVII-lea, locuri precum Turda, Ocnele Mari sau Târgu Ocna funcționau ca închisori pentru hoți, criminali, dar și prizonieri de război. Pentru autorități, aceste ocne reprezentau nu doar un instrument de pedeapsă, ci și o resursă economică vitală, în care sarea era obținută printr-o muncă silnică nemiloasă, conform Click.ro.
„Infernul din adâncuri”: mărturii cutremurătoare din trecut
Călătorul și cronicarul turc Evliya Çelebi, aflat în Transilvania în anii 1660, descria ocna de la Turda ca pe un peisaj desprins din iad:
„Niște puțuri uriașe ce seamănă cu infernul.”
Condamnații erau forțați să muncească zi și noapte în galerii întunecate, lipsite de lumină naturală și aer. Supraviețuirea era o excepție, iar viața – o agonie lentă. În ochii celor din exterior, ocnașii deveniseră inumani, niște umbre sălbatice, înrobiți de muncă:
„Ei nu seamănă cu oamenii. Sunt niște ticăloși în chip de sălbatici”, nota Çelebi. „Sparg munții nesfârșiți cu ciocane mari și scot sarea, făcând peșteri și gropi. Statul obține de aici 40.000 de galbeni – un profit enorm.”
În Țara Românească, sub domnia lui Matei Basarab, salina de la Ocnele Mari devenise o temniță perpetuă. Cei trimiși acolo nu mai aveau nicio șansă la libertate. Cărturarul Paul de Alep, martor al acelor vremuri, descria cu groază ce a văzut:
„Când acești sărmani au ieșit din ocnă, păreau niște strigoi. Erau ca niște morți vii, iar priveliștea era sfâșietoare. Dumnezeu să-i aibă în pază în nenorocirea lor.”
Supraviețuitorii, puțini la număr, ieșeau mutilați de întuneric, muncă și boală. Trupurile lor sleite trădau ani de suferință în tăcerea pământului.
Nici Moldova nu era mai blândă. La Târgu Ocna, muntele însuși era o mină de sare, iar deținuții – în special prizonieri otomani – erau siliți să-l sape zi și noapte. Evliya Çelebi nota că peste 200 de soldați turci capturați în conflictele cu Principatele au fost închiși în ocnă. Cei care au fost eliberați ulterior au avut un sfârșit tragic:
„Mulți au murit când au ieșit la lumină. I-am îngropat acolo. Alții au pierit pe drum. Foarte puțini au supraviețuit.”
Ieșirea din ocnă nu mai însemna salvare, ci un șoc fatal după ani întregi în întuneric și umilință.
Relatările istoricilor și martorilor vremii conturează o imagine înfiorătoare: salinele nu erau doar centre de muncă, ci adevărate mecanisme de exterminare lentă. Aerul greu, întunericul constant și efortul supraomenesc transformau oamenii în epave. Mulți nu ieșeau niciodată. Iar cei care o făceau nu mai erau niciodată aceiași.
Pentru autoritățile vremii, sarea adusă din ocne însemna avere. Pentru cei trimiși acolo, însemna sfârșitul.
