„Discuțiile despre gustul roșiilor s-au transformat în România într-un fel de meci ideologic. De-o parte, nostalgici care deplâng dispariția savorii „ca pe vremuri”, de cealaltă, voci sceptice care spun că în comunism toate culturile de tomate erau chimizate apocaliptic și incontrolabil, deci de unde gust?
Ambele părți greșesc și ratează esențialul: nu epoca face gustul roșiei, ci modul în care o cultivi.
Mă contrazic cu oricine. Roșiile de altădată aveau gust. De fapt, nu comunismul ne dădea roșiile cu gust, ci tehnica și soiurile aduse și păstrate de frații, strămoșii sau vecinii noștri bulgari.
Contrar a ceea ce se repetă ca un clișeu, agricultura comunistă din România nu a fost integral mecanizată, chimizată sau planificată. Dincolo de imaginea greoaie a C.A.P.-urilor și I.A.S.-urilor, realitatea de pe teren era mult amestecată și variată regional. În multe comune – mai ales în cele cu tradiție legumicolă și cu populație de origine bulgară, cum a fost cazul în Chiajna natală – tehnicile, semințele și soiurile proveneau din experiența cultivatorilor mici, de fundul curții, care și-au extins „expertiza” inclusiv în culturile mare, de C.A.P. sau I.L.F. Așa se explică de ce roșiile din acea perioadă – fie că erau din grădina bunicilor, fie că veneau de pe câmpul cooperativizat – aveau gust. Chiar dacă se foloseau, sau nu (depinde!) substanțe chimice, tehnologia rămânea extensivă, bazată pe sol viu, rotația culturilor și cicluri sezoniere.
„În zilele noastre, modelul s-a inversat: dacă în comunism micul cultivator dădea direcția tehnologică (prin soiuri, metode și adaptare locală), astăzi micul cultivator a preluat metodele marilor lanțuri agroalimentare: stimulare chimică a polenizării și fructificării, coacere forțată stimulată tot chimic și uneori culturi hidroponice fără pământ (rădăcinile se hrănesc în apă cu nutrienți dozați din computer sau haotic). Plus semințe de soiuri hibride, ameliorate pentru rezistența la boli și la stocarea pe raft (coajă groasă). Așa se explică de ce azi poți găsi roșii fără gust și cu consistență de cauciuc inclusiv prin curțile micilor gospodării, pentru că tehnologia industrială și semințele soiurilor d cauciuc au pătruns până în fundul micilor grădini, a scris Gabriel Petrescu.
Gabriel Petrescu a făcut o comparație cu roșiile din comunism și cu cele de acum
„Exemplu și studiu de caz: Mega Image – gust de marketing, nu de grădină. De câțiva ani încoace, sub brandul „Gusturi românești” din Mega Image, găsești roșii produse de fermieri locali, care imită la aspect soiul Buzău 1600 (foarte gustos de felul lui) – dar au exact gustul roșiei turcești. E ca și cum ai mesteca coajă de pepene verde sau de castravete. Asta pentru că soiul nu mai e cel vechi, iar tehnologia e aceeași ca la legumele de export din Turcia. Totuși, acum, câțiva ani, sub eticheta „Gusturi românești”, găseai tomate soi Buzău 1600 cu gust impecabil. Probabil că în timp, lanțul de desfacere a pus presiune din ce în ce mai mare pe micul producător, pentru a preda în graficul din contract exact și la timp cantitatea negociată, încât producătorul a renunțat să-și asume riscul inerent unei culturi naturale și a început să adopte tehnologii de cultură safe. Rezultatul? Gustul de coajă de pepene. Deja Mega Image ar trebuie să amendeze un pic eticheta respectivă și să o redenumească „Gusturi neromânești” sau, cu precizie destul de bună, „Gusturi turcești”.
„Comparație atunci versus acum.
Atunci: în anii ’60, ’70, ’80, și ceva mai înainte, roșiile erau disponibile strict sezonier, între iunie-septembrie. Culturi de solar, timpurii, și culturi în câmp, târzii. Pentru că erau coapte natural și neforțate, iar tehnologiile erau primitive (deci naturale) și semințele provenite din soiuri nehibride, preponderent bulgărești, gustul bun era generalizat. Cu sau fără chimizare, care influențează sau nu (cred că mai mult nu) gustul.
Acum: Roșiile sunt disponibile tot timpul anului. Tomatele produse de legumicultori români au gust doar în mai-iunie, când sunt disponibile binecunoscutele roșii „cu țugui”, care par a fi soiurile hibride bulgărești extratimpurii „Prekos” și „Balkan”. Acestea sunt exclusiv culturi de seră încalzită sau solar. Când aceste culturi sunt epuizate biologic, în luna iulie, producătorii români nu mai aduc la piață roșii cu gust, pentru simplul motiv că nu mai au. Acestea ar fi presupus culturi în aer liber, care sunt pretențioase și predispuse la îmbolnăviri, necesită rotația culturilor (deci agricultură extensivă) iar legumicultorii români nu le mai practică. Totusi, în mod excepțional, unele roșii cu gust bun de producție românească revin pe piețe în august și septembrie, ca soiuri cultivate în aer liber, dar destinate conservelor: roșii prunișoare, pulpoase și nu prea zemoase, dar cu gust bun.
În restul anului, precum se știe, piețele sunt dominate de tomate de import: turcesti, spaniole, olandeze, belgiene si marocane sau tunisiene.
Dintre acestea:
- roșiile turcești nu au gust niciodată, indiferent de luna anului
- roșiile spaniole și olandeze au gust bun, mai ales la soiurile cherry. Chiar și iarna au gust. Parțial si cele belgiene
- roșiile tunisiene, marocane sau egiptene importate în RO, aproximativ la fel cu cele spaniole și olandeze, dar sunt mai putin prezente
- roșiile produse de fermieri autohtoni nu sunt niciodată bune în extrasezonul „octombrie-iarna-primavara”, ci seamănă foarte mult cu cele turcești.
Cu modestie spun, mă ocup și eu de cultura tomatelor de vreo 4 decenii, mai întâi ca asistent al lui taică-meu la grădina familială și, de prin 2000 încoace, autonom. Deci pot să emit ceva păreri:
Ce le fac eu roșiilor mele ca să aibă gust? Păi tocmai că nu le fac. Nu stimulez polenizarea și fructificarea, nu forțez coacearea. Pur și simplu aștept după ele. Când se coc, se coc. Sigur, dacă apar semne de boli (și nu sunt puține) intervin cumva. Desfrunzesc, stropesc cu ceva etc. Îngrășare fac? Da, fac cu găinaț de pasăre, provenit de la vecina dna Vali sau din saci de peleți de găinaț cumpărați, stropesc cu îngrășăminte foliare de tip bio (macerat de urzică, macerat de alge Crop Max). În rest, copilesc, leg și ud, prigonesc buruienile. Nu e mare lucru”, a explicat Gabriel pe Facebook.
„Cultura bio de tomate nu există”
„Ba chiar, anul ăsta pe două dintre rândurile de picurători am înființat o zonă experimentală cu cultură oloagă, ca pe vremuri la C.A.P. Chiajna. Pur și simplu la roșiile alea nu pun araci, nu leg, nu copilesc. Le las să se așeze pe Terra, vorba confratelui moșier Tiberiu Popescu. Bine, le-am așternut un pat de paie peste folia antiburuiană, ca să nu le tragă „corentu”. De ce am reînviat această tehnică de cultură minimalistă, cu aproape zero manoperă? Pentru că anul trecut, când au venit canicule turbate, am întârziat cu o săptămână să montez folia de umbrire peste tomatele cu gogonele mari și desfrunzite, chestie care le-a produs arsură solară masivă și aruncare la lada de compost. La cultura oloagă, speranța e ca în iulie gogonelele să stea pitite de arsură pe sub frunzișul și copilii lăsați să crească virgin și abundent.
Trebuie să mai demontăm un mit. Cultura bio de tomate nu există. Ca să ai roșii bio, trebuie să faci cultură extensivă, adică să cultivi pe sol nou în fiecare an (cum se proceda pe vremuri la pepeni). Un teren pe care n-au fost niciodată cultivate roșii e singura modalitate prin care te asiguri că nu-ți vin pe cap zecile de boli ale tomatelor, fungice și virale. Precum se știe, fungii și sporii lor, precum și temuții viruși (care dacă dau în tomate n-au leac, cultura trebuie smulsă și arsă) iernează în solul în care au fost cultivate tomatele precedente. Și cum iernile geroase, care pe vremuri sterilizau solul curățând acești germeni, au dispărut, bolile tomatelor vor fi prezente an de an și din ce în ce mai agresiv, mai ales acolo unde nu s-a făcut măcar o rotație anuală a culturilor. Deci cultivatorul comercial va sta pe ele cu vermorelul pregătit, practic non-stop. Iată chimizarea!
Și totuși, de ce trebuie să mâncăm roșii în afara sezonului natural iunie-septembrie? Păi nu trebuie. Faptul că voi vreți să mâncați roșii între octombrie și mai și în plină iarnă, generează această industrie a roșiilor fără gust. Renunțați la acest moft și cultivatorii de căcaturi vor dispărea și ei cu chimicalele lor de stimulare a precoacerii cu tot. În rest, dacă vă e dor de roșii în extrasezon, s-a inventat conservarea. Bulion, pastă, sau roșii uscate la borcan, în ulei de măsline (minunăție).
Ia să facem o verificare de final și să întrebăm doi prieteni. Pe confratele Marius Gheorghe, care cultivă roșii ca și mine, pentru familie, în sistem tradițional, dar și pe Tudor Pop, care vrea să se apuce”, a încheiat acesta.
Concluzia crescătorului de tomate este simplă și cât se poate de logică: dacă veți folosi semințe nemodificate, lăsați plantele să se dezvolte natural, în sezonul optim, fără a fi forțate, cel mai probabil veți obține aceleași roșii „cu gust”.
