Judecătorii au respins pe fond toate cele șase tipuri de critici formulate de parlamentarii opoziției, considerând că legea este coerentă, motivată și adoptată cu respectarea procedurii.
Sesizarea de neconstituționalitate a fost formulată de 105 deputați aparținând Alianței pentru Unirea Românilor, S.O.S. România, Partidului Oamenilor Tineri și deputați neafiliați. Aceștia au invocat atât critici de neconstituționalitate extrinsecă (privind procedura de adoptare), cât și intrinsecă (privind conținutul legii).
Principalele reproșuri au fost:
- caracterul eterogen al legii și abuzul de procedura angajării răspunderii;
- afectarea drepturilor fundamentale, în special ale pensionarilor și ale persoanelor vulnerabile;
- discriminarea între cetățeni români și străini;
- lipsa de previzibilitate și consultare publică;
- aplicarea retroactivă a unor criterii de performanță în sectorul public.
În analiza criticilor de neconstituționalitate extrinsecă aduse legii adoptate prin angajarea răspunderii Guvernului, Curtea Constituțională a respins teza potrivit căreia măsurile de corecție a deficitului bugetar ar intra în sfera politicii externe, ceea ce ar fi impus implicarea președintelui României. În opinia Curții, angajarea răspunderii este o procedură parlamentară de legiferare, chiar dacă implică o intervenție directă a executivului. Jurisprudența constantă a stabilit că, atâta vreme cât această procedură este utilizată în limitele art.114 din Constituție, ea nu afectează rolul Parlamentului ca unică autoritate legiuitoare. Președintele nu are nicio atribuție decizională în declanșarea procedurii angajării răspunderii, deși poate fi consultat în spiritul loialității constituționale.
Curtea a mai constatat că proiectul de lege vizat are ca scop adoptarea unor măsuri fiscal-bugetare și, chiar dacă modifică mai multe acte normative, inclusiv OUG nr. 77/2009 privind jocurile de noroc, reglementările respective sunt justificate de obiectivul unic al creșterii veniturilor statului. Așadar, complexitatea tematică nu contravine art.114 din Constituție, deoarece toate modificările sunt subsumate aceluiași scop: consolidarea sustenabilității financiare. Chiar dacă în alte cauze Curtea a sancționat caracterul eterogen al unor proiecte promovate prin angajarea răspunderii, în cazul de față a apreciat că există coerență și unitate în reglementare.
Curtea a reiterat că angajarea răspunderii este un instrument constituțional legal, iar controlul CCR nu privește oportunitatea deciziei guvernamentale, ci doar conformitatea cu normele fundamentale.
Referitor la absența urgenței, Curtea a reținut că, deși deficitul bugetar era cunoscut din anii anteriori, perpetuarea problemei și agravarea sa justifică adoptarea unor măsuri cu maximă celeritate. Întrucât ordonanța de urgență nu poate fi folosită pentru introducerea contribuției de sănătate aplicabile pensiilor, Guvernul avea la dispoziție doar procedura angajării răspunderii. Astfel, chiar dacă unele prevederi ale legii intră în vigoare mai târziu, acest lucru nu afectează caracterul urgent al măsurilor esențiale. În concluzie, Curtea a constatat că toate criticile formulate în raport cu articolele 1, 61, 80, 91 și 114 din Constituție sunt neîntemeiate.
Critici de neconstituționalitate intrinsecă
Autorii obiecției de neconstituționalitate susțin că legea adoptată prin angajarea răspunderii Guvernului introduce modificări fiscale majore fără o motivare clară și fără o consultare publică adecvată, încălcând astfel principiul proporționalității. Se reclamă lipsa unei evaluări a alternativelor mai puțin restrictive, a măsurilor compensatorii pentru categoriile vulnerabile și a unei perioade de tranziție, ceea ce ar afecta negativ drepturile fundamentale ale cetățenilor. Aceste critici sunt formulate în termeni generali și vizează legea în ansamblul său, fără a identifica norme concrete, ceea ce face imposibilă o analiză punctuală din partea Curții Constituționale.
Curtea a respins criticile, arătând că aspectele invocate țin de opțiuni de politică fiscală și nu de probleme de constituționalitate. În privința motivării din expunerea de motive, Curtea a reiterat că aceasta nu face obiectul controlului său și că rolul ei este unul auxiliar, de interpretare a legii. Referitor la consultarea publică, Curtea a subliniat că aceasta nu este o exigență constituțională, ci doar o opțiune reglementată de Legea nr. 52/2003, lege care nu se aplică inițiativelor legislative promovate prin angajarea răspunderii Guvernului. Prin urmare, critica privind lipsa dezbaterii publice nu poate fi fundamentată pe normele constituționale.
Autorii obiecției de neconstituționalitate critică articolul II punctul 7 din lege, susținând că instituirea unei contribuții de asigurări sociale de sănătate (CASS) asupra pensiilor, în special cele peste pragul de 3.000 lei, echivalează cu o dublă impunere și cu o încălcare a principiului proporționalității. De asemenea, se invocă efecte negative asupra economisirii pe termen lung și participării la sistemele de pensii facultative și ocupaționale (Pilonul III și IV), ceea ce ar descuraja comportamentele financiare responsabile. Autorii consideră că aceste măsuri fiscale contravin prevederilor constituționale privind statul social, protecția socială și echitatea fiscală.
Curtea Constituțională a respins aceste critici, arătând că legea nu modifică pragul neimpozabil de 3.000 lei, ci doar aplică CASS asupra părții care depășește acest cuantum. De asemenea, a explicat că pensia publică și contribuțiile salariale nu sunt identice din punct de vedere juridic, iar plata contribuției de sănătate este o obligație distinctă, menită să asigure accesul la servicii medicale, și nu o formă de dublă impozitare. Astfel, existența unei contribuții pentru sănătate pe pensii nu contravine principiilor fiscalității echitabile, fiind justificată de obligația statului de a garanta dreptul la ocrotirea sănătății printr-un sistem public de asigurări sociale.
În plus, Curtea a subliniat că sistemul public de sănătate se bazează pe principiul solidarității și că orice venit, inclusiv pensiile, poate fi supus unei contribuții obligatorii, conform opțiunii legiuitorului. Nu există o interdicție constituțională de a impune CASS asupra pensiilor, ci doar obligația ca această contribuție să fie proporțională și justificată de scopul său. De altfel, legea prevede o scutire totală de impozit și contribuție pentru pensiile sub pragul de 3.000 lei, asigurând protecția categoriilor vulnerabile și respectând exigențele unui trai decent.
În ceea ce privește pensiile facultative și ocupaționale, Curtea a remarcat că legea nu impune CASS asupra întregii sume, ci doar asupra câștigului obținut peste contribuțiile nete ale participantului, ceea ce exclude o eventuală dublă impunere. Contribuția aplicată acestor venituri este comparabilă cu impozitarea dobânzilor din economii și reflectă o opțiune legislativă legitimă, care nu afectează drepturile constituționale. În concluzie, Curtea a stabilit că măsurile fiscale contestate sunt conforme cu articolele 1 alin.(3), 47 și 56 din Constituție.
Autorii obiecției de neconstituționalitate critică dispozițiile art.II pct.12-19 și art.VIII pct.3 din lege, susținând că acestea generează o discriminare între cetățenii români și cetățenii străini sau apatrizii, în special în ceea ce privește accesul la servicii medicale și obligația de plată a contribuției pentru asigurări sociale de sănătate (CASS). Se reclamă că străinii beneficiază de scutiri și facilități semnificative, în timp ce cetățenii români, inclusiv părinții cu copii mici, sunt obligați la plata contribuției, ceea ce ar încălca principiile egalității, cetățeniei și așezării juste a sarcinilor fiscale, astfel cum sunt prevăzute la art.15, 16, 18 și 56 din Constituție.
Curtea Constituțională a constatat că aceste critici sunt neîntemeiate și pornesc de la o premisă greșită. Atât cetățenii români, cât și cei străini sau apatrizi trebuie să fie asigurați pentru a beneficia de servicii medicale în România, conform legislației în vigoare. Diferențele de tratament invocate de autorii sesizării se referă, în realitate, la persoanele strămutate din Ucraina, aflate sub protecție temporară conform legislației Uniunii Europene și Ordonanței de urgență nr.96/2024, care prevede expres acordarea de sprijin umanitar și acces gratuit la servicii medicale pentru aceste persoane aflate într-o situație excepțională.
Această categorie beneficiază de tratament special nu în virtutea cetățeniei, ci datorită statutului lor juridic și umanitar diferit, determinat de conflictul armat din Ucraina și reglementat prin dreptul internațional și european. Curtea a subliniat că obligația cetățenilor români de a plăti CASS nu este afectată de existența acestor excepții justificate și că tratamentul diferențiat acordat persoanelor aflate sub protecție temporară nu constituie o discriminare, ci reflectă o obligație asumată de statul român în conformitate cu directivele europene. Prin urmare, textele criticate nu contravin prevederilor constituționale invocate.
Autorii obiecției de neconstituționalitate au criticat dispozițiile art.II pct.14 și art.VIII pct.7 din lege, susținând că abrogarea unor prevederi din Codul fiscal obligă la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate de către categorii protejate, precum persoane persecutate politic, veterani de război, revoluționari sau alți beneficiari ai indemnizațiilor reparatorii. Se susține că o asemenea modificare contravine valorilor constituționale ale statului social. Curtea a respins această critică, arătând că, deși indemnizațiile au o natură reparatorie, ele reprezintă totuși venituri din punct de vedere fiscal, iar includerea acestora în baza de calcul pentru contribuții ține de marja de apreciere a legiuitorului. Constituția nu limitează categoriile de venituri impozabile, iar decizia de a reține CASS asupra acestora este o opțiune legislativă legitimă.
În mod similar, s-a susținut că eliminarea scutirii fiscale pentru persoanele aflate în concediu pentru creșterea copilului sau pentru acomodare în procesul de adopție contravine interesului superior al copilului. Curtea a reiterat că aceste indemnizații, deși cu caracter social, sunt tot venituri în sens fiscal, iar includerea lor în baza de calcul a contribuției de sănătate este permisă constituțional. De asemenea, regimul fiscal aplicat acestor indemnizații nu contravine drepturilor prevăzute în Constituție privind ocrotirea familiei și a copilului, întrucât legiuitorul are libertatea de a stabili tratamentul fiscal al acestor categorii, atâta timp cât se păstrează un echilibru rezonabil între protecție socială și obligațiile fiscale.
În ceea ce privește reglementarea indemnizațiilor pentru incapacitate temporară de muncă, criticile vizează înlocuirea procentului fix de 75% cu un sistem progresiv în funcție de durata concediului medical. Autorii consideră că această schimbare afectează dreptul la sănătate și introduce o formă de penalizare. Curtea a respins și această critică, argumentând că modificarea reflectă o opțiune legislativă cu privire la politica socială și nu afectează însăși substanța dreptului constituțional la protecție socială. Legiuitorul are marja necesară pentru a stabili cuantumul și condițiile de acordare a indemnizațiilor, cu condiția de a nu anula efectivitatea drepturilor.
Ultima critică vizează art.XVIII alin.(9), care prevede că personalul bugetar nu va primi compensații bănești pentru concediul de odihnă neefectuat în anul 2026. Se susține că această măsură creează discriminare și afectează dreptul la concediu plătit. Curtea a arătat însă că reglementarea nu afectează dreptul de a efectua concediul propriu-zis, ci doar elimină compensarea în bani, care oricum reprezintă o excepție permisă doar în cazul încetării raportului de muncă. Măsura are caracter temporar și vizează încurajarea efectuării efective a concediului, nu este discriminatorie și nu încalcă dispozițiile constituționale privind egalitatea, dreptul la muncă sau limitele restrângerii exercițiului unor drepturi.
Autorii obiecției de neconstituționalitate critică dispozițiile art.XIV și art.XV pct.1-4 din lege, susținând că limitarea stimulentelor salariale și reducerea sporurilor acordate pentru implicarea în proiecte finanțate din fonduri europene reprezintă o măsură nejustificată care afectează drepturi salariale deja câștigate și creează discriminări între diferite categorii de angajați din sectorul public. Se afirmă că asemenea reduceri nu contribuie efectiv la diminuarea deficitului bugetar, având în vedere că cheltuielile cu cofinanțarea proiectelor europene nu sunt incluse în calculul deficitului conform metodologiei UE. În opinia contestatarilor, măsurile adoptate contravin principiilor egalității în drepturi, nediscriminării și protecției sociale a muncii, astfel cum sunt prevăzute în Constituție.
Curtea Constituțională a respins aceste critici, reafirmând că sporurile, stimulentele și alte drepturi salariale suplimentare nu au caracter de drepturi fundamentale și țin exclusiv de marja de apreciere a legiuitorului. În mod constant, Curtea a statuat că legiuitorul poate institui, modifica sau chiar elimina astfel de drepturi suplimentare în funcție de prioritățile bugetare ale statului, cu condiția respectării principiului tratamentului egal între persoane aflate în situații similare. Reglementările criticate nu afectează salariul de bază și se aplică în mod uniform întregului personal plătit din fonduri publice, fără discriminări sau privilegii, ceea ce le conferă legitimitate constituțională. Astfel, limitarea stimulentelor și reducerea sporurilor pentru proiectele europene reflectă o opțiune politică și economică a statului, care nu contravine normelor constituționale invocate.
În ceea ce privește plafonarea indemnizațiilor de chirie pentru personalul militar, polițiști și polițiști de penitenciare la nivelul lunii decembrie 2025, autorii obiecției invocă o presupusă discriminare în raport cu alte categorii profesionale, precum magistrații. Curtea a respins această critică, arătând că sistemele de compensare pentru chirie aplicabile celor două categorii sunt fundamental diferite. Magistrații beneficiază de un mecanism de decontare bazat pe diferența între chiria legală și cea plătită efectiv, în timp ce personalul militar și similar primește un procent fix din soldă. În lipsa unei situații juridice similare, tratamentul diferențiat este permis, iar decizia legiuitorului de a plafona temporar compensațiile de chirie se încadrează în marja sa de apreciere privind politica salarială.
Referitor la restricționarea temporară a transferului funcționarilor publici de la o instituție publică la alta, prin impunerea condiției dublei aprobări instituționale pentru anul 2026, Curtea a constatat că măsura nu aduce atingere dreptului la muncă. Ea are scopul de a preveni dezechilibrele instituționale și pierderea capacității administrative prin transferuri masive necontrolate. Această soluție legislativă a mai fost aplicată și în anii anteriori, fără ca ea să afecteze esența dreptului la alegerea locului de muncă. Curtea a reținut că reglementarea urmărește o organizare eficientă a serviciului public, motiv pentru care nu contravine art.41 sau art.53 din Constituție.
În privința eșalonării pe cinci ani a plății drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești executorii, Curtea a reafirmat că o asemenea măsură nu reprezintă o negare a dreptului de proprietate și nu afectează autoritatea puterii judecătorești. Dimpotrivă, ea este justificată printr-un scop legitim – protejarea stabilității economice a statului – și este conformă cu o jurisprudență constantă a Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului. Eșalonarea nu anulează obligația statului, ci doar o adaptează la constrângerile bugetare, cu condiția respectării unor termene rezonabile și a caracterului executoriu al titlurilor.
Astfel, critica privind o presupusă nesocotire a hotărârilor judecătorești și a dreptului la proprietate a fost respinsă ca neîntemeiată. Curtea a subliniat că eșalonarea este permisă în contextul unei situații excepționale și nu constituie o ingerință arbitrară în drepturile fundamentale. Măsura nu afectează autoritatea puterii judecătorești, atâta timp cât obligațiile stabilite prin hotărâri sunt recunoscute și asumate de stat. În concluzie, Curtea a constatat că art.XX, art.XXII și art.XXIII din lege respectă prevederile constituționale referitoare la dreptul la muncă, egalitate în drepturi și protecția proprietății.
Criticile formulate la adresa art.LVIII din legea analizată vizează majorarea cu două ore a normei didactice de predare pentru cadrele didactice din învățământul preuniversitar. Autorii sesizării susțin că această măsură modifică în mod unilateral condițiile de muncă ale personalului didactic, afectând echilibrul dintre sarcinile de predare și celelalte activități profesionale, fără o compensație financiară corespunzătoare. Ei consideră că această modificare echivalează cu o reducere a remunerației efective pe oră și contravine dreptului la muncă decent remunerată și principiului proporționalității, invocând posibila încălcare a articolelor 4, 16, 41 alin.(2) și 53 din Constituție.
Curtea Constituțională a respins aceste critici, arătând că reglementarea nu implică o creștere a timpului total de muncă săptămânal, ci doar o ajustare a ponderii activităților de predare în cadrul celor 40 de ore deja prevăzute de lege pentru personalul didactic. Reconfigurarea normei didactice este realizată pe o perioadă de cinci ani și se înscrie în marja largă de apreciere a legiuitorului în materie de politici educaționale. În lipsa unei disproporții vădite între efortul impus și volumul de muncă general, măsura nu poate fi considerată neconstituțională. Curtea a reiterat că evaluarea oportunității unei măsuri legislative aparține exclusiv Parlamentului și că instanța de contencios constituțional nu este competentă să cenzureze asemenea decizii decât dacă ele încalcă în mod clar principii sau drepturi fundamentale, ceea ce, în speță, nu s-a constatat.
Decizia CCR 357/2025 – Motivare Legea Austerității by florinpuscas
