România, o țară care a trecut prin multe greutăți, a avut întotdeauna în Banca Națională a României o instituție care a știut să rămână în picioare indiferent de lovitură și să ducă mai departe ideea de unitate națională, susține Cristian Popa, președintele Comisiei de numismatică și membru al Consiliului de Administrație al băncii centrale.
‘În 1880, la scurt timp după dobândirea Independenței, România cea tânără, abia ieșită din umbra imperiilor, avea ambiția de a intra definitiv în rândul statelor moderne europene. Dar pentru asta era nevoie de ceva mai mult decât teritoriu și entuziasm: era nevoie de credibilitate. Și credibilitatea, în epoca modernă, se construiește prin instituții solide. La 17 aprilie 1880, prin publicarea în Monitorul Oficial a Legii pentru înființarea unei ‘bănci de scompt și circulațiune’, lua naștere Banca Națională a României. A 16-a bancă centrală din lume, semn că România încerca să țină pasul cu marile transformări ale epocii. BNR nu a fost rezultatul unei simple decizii administrative, ea a reprezentat împlinirea unei idei mai vechi a modernității românești. Rădăcinile sale coboară până în perioada pașoptistă, când revoluționarii cereau ‘o bancă națională, însă cu fonduri naționale’. După dobândirea Independenței, ideea ce evoluase trei decenii a prins forță și a devenit, în sfârșit, realitate. Ion C. Brătianu înțelesese asta încă din 1861, când declara în Camera Deputaților: ‘Atât timp cât nu vom avea o bancă națională, nu vor dispărea crizele financiare din țară.’ Iar Eugeniu Carada, ctitorul instituției, a înțeles poate mai limpede decât oricine că independența națională câștigată la 1878 rămânea incompletă fără o monedă proprie și fără o bancă centrală care să o susțină’, a scris Cristian Popa, în articolul ‘O bancă pentru o țară. 146 de ani de poveste’.
El menționează că Banca Națională a României a însemnat de la început mai mult decât credit, scont sau emisiune monetară.
‘A însemnat disciplină, seriozitate, reputație. A pus ordine în circulația bănească, a întărit creditul și a dat statului român unul dintre primele sale mari instrumente de credibilitate. Prestigiul Băncii Naționale s-a scris inclusiv în piatră și marmură. Palatul de pe Lipscani, proiectat de arhitecții francezi Cassien Bernard și Albert Galleron, ridicat între 1884 și 1890 pe locul fostului han Șerban Vodă, rămâne și astăzi un sediu impunător în centrul capitalei. Marele arhitect Ion Mincu îl numea ‘cea mai frumoasă clădire din București.’ Istoria BNR se suprapune cu istoria României moderne, cu toate luminile și umbrele sale. Banca a traversat două războaie mondiale, crize financiare, schimbări de regim, pandemii și rupturi istorice’, afirmă Cristian Popa.
El reamintește că instituția a pierdut tezaurul evacuat la Moscova în anii 1916 – 1917, o rană încă deschisă în memoria noastră instituțională. Dar a învățat lecția, iar în cel de-Al Doilea Război Mondial, prin Operațiunea ‘Neptun’ a reușit să salveze la Tismana peste 192 de tone de aur.
‘Acolo, aurul a fost ascuns într-o grotă, iar accesul blocat deliberat cu bolovani, pentru a simula o alunecare de teren. Demnă de un scenariu de film, Operațiunea ‘Neptun’ a salvat rezerva de aur a țării, zestrea unei națiuni, într-un moment în care granițele se schimbau, guvernele cădeau, iar societatea se clătina. A urmat o perioadă ostilă libertății economice, anii regimului comunist, care a făcut tot ce i-a stat în putință să subordoneze instituția. Și totuși, nu a reușit să o distrugă. BNR a supraviețuit etatizării, a supraviețuit deformărilor economice ale epocii și și-a reluat, după 1990, rolul fundamental într-o economie de piață tumultoasă, redevenind treptat ceea ce fusese menită să fie de la bun început: un reper de stabilitate, competență și continuitate. România, o țară care a trecut prin multe greutăți, a avut întotdeauna în Banca Națională a României o instituție care a știut să rămână în picioare indiferent de lovitură și să ducă mai departe ideea de unitate națională și a rămas, cum foarte bine a sintetizat domnul Guvernator, ‘un pilon al stabilității, indiferent de epocă’, a mai scris Cristian Popa.
