Ionuț Vulpescu: Ce mai înseamnă stânga și dreapta azi?
Ion Iliescu: Stânga și dreapta s-au alterat până la confundare. Chiar fenomenul alianțelor politice făcute aiurea e interesant de dezbătut: să coabitezi nu înseamnă să te denaturezi. Dreapta a fost disperată să recupereze deceniile în care Europa a fost un continent social-democrat, și atunci a preluat temele stângii, printr-un transfer rușinos: și-a întors fața către grupurile dezavantajate, către categoriile sociale defavorizate, către teme precum reproducerea inegalităților, protecționismul social, evaluarea muncii, valorificarea capitalului uman. Neexistând masă critică, adică neavând un electorat atent la distincțiile ideologice, lucrurile au mers de la sine. Stânga nu a reacționat ideologic, ci a preferat să coabiteze cu dreapta falsificată și astfel i-a făcut cadou electoratul. Cea mai amplă criză a contemporaneității e cea a identităților politice. De pe margine, lumea a păstrat amintirea extremelor, a derapajelor: stânga autoritarismului și dreapta capitalismului sălbatic. Or nici stânga, nici dreapta nu presupun asta.
Sunt unii care comentează politica de suprafață: de la ei etichetele ideologice ajung distorsionat către public. În SUA un liberal e mai aproape de stânga, în Europa liberalul e politicianul de dreapta. Așa că în confuzia acestor termeni, liberalii au devenit ce le-a convenit în funcție de circumstanță, nu ce trebuiau să fie. Tot pe canalele acestea post-comuniste, unii au păstrat intervenționismul pentru sensurile stângii, în timp ce alții au așteptat mâna invizibilă să le rezolve inegalitățile, prin magia dreptei. Mi se pare foarte important ca în politică să nu mergi pe contrasens. Să rămâi de dreapta sau de stânga. Dreapta trebuie să se întoarcă acasă, la temele ei, stânga trebuie să își ia în serios propria casă și să o curețe de dezastrul musafirilor nepoftiți.
Unde pot comunica stânga și dreapta? Economic, un liberal nu e un libertarian, nu face din stat un paznic de noapte, deci un liberal trebuie să aibă aceeași temă de gândire cu un social-democrat, anume, cum reglementăm relația dintre stat și piețe, cum gândim un model de bunăstare. În familia social-democrației sunt însă și alte teme: libertatea, egalitatea, fraternitatea; pe versantul dreptei, tema de bază e concurența. Stânga nu e o bancă pentru șomaj, ea trebuie să fie o ideologie prin care reducerea șomajului, asistența socială coerentă, incluziunea socială a categoriilor marginale, să reprezinte acțiuni asumate cu deplină responsabilitate. Dar ca stânga și dreapta să își revină, politicul trebuie să se întoarcă la ideologii. Nu trebuie să ne fie frică de acest cuvânt, ideologie, chiar dacă el a fost compromis în comunism. Ideologie vine de la idei. Thomas Piketty o spune foarte clar în Capitalul în secolul XXI, în spatele fiecărei acțiuni, decizii fundamentată economic, este o ideologie.
Ionuț Vulpescu: Social-democrația trece astăzi printr-o criză?
Ion Iliescu: Uman, ne putem explica această decadență, numai prin faptul că dacă astăzi ai spune cuiva lozinca de la mai 1968 – cereți imposibilul – ți s-ar spune că ești naiv. Social-democrația apune când curajul de a gândi că lumea e posibilă și altfel nu mai face parte din elanul vital al celor deznădăjduiți. Social-democrația timpului meu a fost majoritară și dominantă în Europa pentru că era reprezentativă: era ideologia celor care doreau să depășească inegalitățile, care aspirau la echitate socială și care, sub nicio formă, nu ar fi spus că democrația e reductibilă la capitalism. Criza social-democrației se manifestă pretutindeni în Europa, și asta pentru că după al Doilea Război Mondial, discuțiile despre economia inegalităților nu au mai fost o prioritate, deși ele au adus victoria Partidului Socialist în Franța, a social-democraților în Germania sau a laburiștilor în UK. A început să se vorbească excesiv despre capitalul economic și numai marginal despre capitalul uman. Când comunismul a picat, sistemele politice, independent de natura lor, au fost provocate să regândească un spațiu în care pot garanta egalitatea dintre indivizi: globalizarea și capitalismul sălbatic au reprezentat un discurs, meritocrația un altul, elita financiară a piețelor libere altul, și tot așa. Dar ceea ce a rămas un fel de subiect tabu, foarte delicat, a fost impozitarea diferențiată, progresivă, ca sursă a unui nou model de echitate socială, și ca fundament a ceea ce Piketty numește socialism participativ. M-am opus cât am putut, atunci când dreapta a introdus cota unică în România. Fenomenul e simplu: social-democrația nu se mai adresează reprezentativ claselor neprivilegiate și întâmpină, în paralel, violența dreptei radicale. Sindicatele pierd teren și nu mai beneficiază de încrederea categoriilor sociale, un element care, pentru modelul nordic sau suedez, a fost un pilon semnificativ în a atrage electorat și a-l păstra. Ca să păstreze totuși un bazin electoral, mai degrabă nou decât tradițional, partidele social-democrate au încercat o coabitare cu liberalismul, și au pozat într-o versiune mai progresistă. Valoarea muncii nu mai e prezentată în retorica discursurilor social-democrate ca un element care face diferența în sistemele economice, ci invers: sistemele pare că dau valoarea muncii. În aceste combinații nefericite, social-democrația întâmpină ruina ideilor ei originare, care îi dau o identitate. Se adaugă și revizuirea discursurilor coloniale și fenomenul acesta, aparent rectificator moral, cancel culture, care pretinde că instituie o dreptate postumă unor grupuri dezavantajate social. Și atunci te întrebi dacă social-democrația și-a pierdut calea sau și-a pierdut votanții? Cred că și una, și alta, numai în măsura în care accepți că, rătăcindu-se ideologic din pricina acestor coabitări pentru victorii pe termen scurt și scoruri electorale, social-democrația nu s-a mai adresat unor indivizi care și astăzi ar alege-o, dacă i-ar privi cum se cuvine. În unele părți din Europa, social-democrația trebuie să se ducă mai la stânga, pentru că a migrat prea mult dincolo de centru și s-a așezat prea mult timp în temele dreptei. După crizele financiare, care au dominat ultimele două decenii, social-democrația avea un singur lucru de făcut: să demonstreze că se pricepe să ofere nu doar un colac de salvare, ci și un proiect de dezvoltare națională. Nu cred că piețele sunt alergice la social-democrație, dar sunt disfuncționale, atunci când ideologic se alterează atât de mult, încât produc dezechilibre. Paradoxal e faptul că astăzi clasa proletară nu a dispărut, ci s-a nuanțat atât de mult în structuri atât de diferite, care au nevoie de social-democrație: există un proletariat nou, corporatist, există sisteme atât de ierarhice și de piramidale în lumea afacerilor, încât întotdeauna etajele de bază ale acestor construcții vor fi reprezentate de ceea ce poate fi un electorat de stânga. Pe de altă parte, cei umiliți și obidiți vor avea nevoie mereu de o lumină, de o lume care să îi îngăduie și să îi salveze, iar visătorii și învinșii de un prieten, așa cum credea Panait Istrati.
Ionuț Vulpescu: Ce face un partid să reziste în timp?
Ion Iliescu: Un partid rezistă câtă vreme reprezintă pe cineva, nu doar ceva. De pildă, un partid social-democrat tradițional a rezistat în oricare țară din Europa pentru că întotdeauna a găsit calea de a reprezenta interesele celor din clasele medii sau de jos, ale grupurilor dezavantajate, ale unor categorii sociale și profesionale pentru care idealurile stângii social-democrate puteau face diferența. Dar un partid nu se întreține doar prin defensivă: miza nu e să reziști. Ci prin ofensivă: miza e să progresezi, să fii prezent în dezbateri, să propui idei care să țină sfera publică atentă, receptivă, polemică. Asta nu înseamnă, atenție, că rețeta de succes ca un partid să se mențină presupune să devină un partid al puterii. Partidele puterii se reformează după o agendă externă, ele trebuie să fie la modă, și tind să sacrifice valorile sau politicile de la care au plecat. Deschid aici o paranteză: e foarte important să știi cum dansezi pe axa spectrului politic. Piruetele dinspre o parte a spectrului politic către cealaltă sunt o falsificare ideologică. Dinspre partid, o asemenea mișcare produce o criză identitară. Dinspre electorat, acest tip de continuă ajustare poate fi o cauză a pierderii voturilor: e paradoxal că într-o Românie mai degrabă a claselor medii, deci a nevoilor care solicită stânga, electoratul a mers nu o dată pe mâna dreptei. În ultimele decenii am văzut și o polarizare a relației dintre stat și partide la nivelul opiniei publice. Oamenii vor să știe dacă partidele din oferta electorală apără statul sau cetățenii. Nu înțeleg de ce disjuncția e exclusivă – sau statul, sau indivizii – și nu e loc pentru amândouă, așa cum e și firesc. Statul nu e o mașinărie impersonală, e o expresie politică a societății, care e o comunitate umană. Sigur, democrația costă, dar e interesant că unii au ales, ca să supraviețuiască, să trimită stângii nota de plată a libertăților și să păstreze dreptei rezultatele lăcomiei după capital.
Ionuț Vulpescu: Ce diferențiază un lider politic de un politruc, de un banal activist?
Ion Iliescu: Leadershipul e unul dintre cel mai cunoscuți vectori la această oră în materie de guvernare. Am văzut – nu doar în mediul politic, dar mai ales în cel de afaceri – o paletă foarte largă de training-uri: cum să fii un lider eficient, bun, memorabil? Mă tem că liderul nu e ceva fabricabil. Un lider politic, în cazul nostru, e un spirit urmat de mulțimi, care are aderență la mase; un politruc e cel care cultivă maselor un capital de imagine despre el, nu idei care să le convingă să i se alăture. Un lider e îmbrățișat de mase, un politruc se aruncă peste mulțimi. Un lider are public, un politruc are fani. Liderul reprezintă categorii sociale, idealuri, comunități, politrucul vrea să fie cel care contează peste toate acestea. Și în comunism, partidul împărțea resursele umane în activiști și indivizi pregătiți pentru funcțiile de stat, pe baza competențelor lor. Selecția liderilor politici era, dacă vreți, naturală, adică meritocratică. Cel puțin într-o anumită perioadă. Talentele lor îi făceau să conteze, vocația lor reprezenta criteriul fundamental al unui short list pentru rolul de lider. Or ceea ce lipsește astăzi, de prea multe ori, e tocmai acest instinct normal, altădată, de a alege un lider validat de un domeniu, un profesionist. Cred că România a avut două excese – trăite hiperbolic – în ultimele decade: promovarea contravalorilor pe criterii de oportunism politic și promovarea experților hiperspecializați, cărora le scapă viziunea de ansamblu și capacitatea de dialog interdisciplinar. Între aceste două extreme, „fabrica de lideri” a devenit o poveste de adormit copiii și industria de politruci a început să crească.
