Ionuț Vulpescu: De ce în România instituția fostului Președinte al țării nu se bucură de același respect ca în alte țări europene, ca să nu mai vorbesc de SUA?
Ion Iliescu: (…) Foștii președinți nu mai sunt uneori nici măcar în amintirea partidelor lor, darămite a opiniei publice. Ultima dată când ceva a reunit foștii Președinți ai României a fost înmormântarea Papei Ioan Paul al II-lea. Există o fotografie istorică, din aprilie 2005, la Vatican: Regele Mihai; subsemnatul, Ion Iliescu; Emil Constantinescu și Traian Băsescu. Plus premierul din acel moment, Călin Popescu-Tăriceanu. Ne plac sau nu, patru lideri ai României, din epoci istorice cu ambiții și resurse complet diferite, uniți de moartea unui ales al lui Dumnezeu. În România nici nu era posibil să stăm în aceeași pictură, cum se spune (…) Vedeți, în România funcționează ceea ce Hannah Arendt numește, la un moment dat, mitul țapului ispășitor: cineva trebuie să fie de vină pentru insuccesele unei țări, și e mai simplu să arunci culpa asupra unui singur individ, decât să evaluezi problema ca fiind atribuibilă unor grupuri mai largi. Președintele României a fost țapul ispășitor în dialectica vinei de când s-a instituit democrația în această țară (…) Cotroceniul a fost, în ultimele decenii, nu un loc din care Președintele iese către public, ci unul în care Președintele se închide. Mentalitatea aceasta anahoretică nu e de găsit în SUA. Americanii sunt foarte sensibili la viața politică, iar Președintele e și un moderator al vieții sociale, un influencer, dacă vreți, asupra unor judecăți de opinie populare. El face ca flacăra visului american să ardă constant, el e cel care cere ca „Dumnezeu să binecuvânteze America”, celebrul salut prezidențial… E firesc ca instituția prezidențială americană să aibă valoarea și puterea pe care le deține; când guvernezi peste un sistem politic bipartid, rolul Președintelui devine limpede: Wilson spunea că nu poți conduce decât dacă înlături antagonismele, iar asta e sarcina unui Președinte. În România contradicțiile se nasc între mai mulți actori politici, iar Președintele mai degrabă mediază. Sigur, în cultura politică autohtonă au apărut tot felul de etichete prezidențiale: Președinți jucători, învățători, informatori. Toate denotă însă derapajele democrației, dar toate susțin teoria mea, aceea că Președintele e cel pe care dai vina. Se vede, de altfel, și din matematica alegerilor: România vrea guverne de stânga, se simte reprezentată de ele, dar a retras stângii, de fiecare dată, în ultimii 20 de ani, la alegerile prezidențiale, șansa de a mai da un Președinte social-democrat.
Ionuț Vulpescu: Spuneți că președintele la români e un țap ispășitor?
Ion Iliescu: Vina pusă asupra unui singur om te scutește de efort: nu mai cauți soluții de grup pentru o politică mai performantă și nici nu mai delegi tipuri de responsabilități. De ce în România se vrea un nume propriu pentru orice culpă? Pentru că există un reflex mai degrabă estic, de a personaliza puterea și efectele ei. Niciodată nu sunt de vină sisteme sau instituții, nici grupuri, ci un individ, iar în cazul de față, Președintele e unul dintre animalele de sacrificiu în retorica discursului public, chit că republica noastră nu e una ca cea franceză, de pildă. Pe de altă parte, e foarte simplu să arunci vina asupra Președintelui, pentru că pare sacrificiul suprem, făcut de la vârf, care albește campaniile electorale și deficitul de imagine. Partidul care veșnic se reinventează e un mit care are monopolul lui în spațiul public. Iar reinventarea ține de jertfirea unuia sau a altuia. Eu nu prea am văzut o predare decentă a ștafetelor de guvernare în România. Cu atât mai puțin nu am văzut un grup de expertiză format din foști șefi de stat sau premieri, un organ consultativ de „vârf”, pentru că nimeni nu vrea „salonul vinovaților” funcțional. Când nu înțelegi principii de bază, că puterea executivă și legislativă se controlează reciproc, când nu pricepi responsabilitatea legiuitorilor și a executorilor legii, e foarte simplu să ceri carne de tun și să faci din Președinte un vinovat universal. Președintele în România nu are atâta putere cât să fie responsabil pentru tot. Și ar fi bine nimeni să nu își dorească așa ceva, dacă vrea democrație.
Ionuț Vulpescu: Avem din nou alegeri prezidențiale în această toamnă. Ce calități trebuie să aibă un Președinte?
Ion Iliescu: România are nevoie de cineva care să fie deasupra partidelor. Un președinte e un mediator. Cumva, e și ciudat câte etichete și sloganuri, apropo de publicitatea politică, au rezultat în ultimii ani. Unii au vrut să fie „președinte-jucător”. Asta înseamnă democrație? Să joci, ca Președinte, cot la cot cu partidele, cu grupurile de interese? Sau să reprezinți interesul societății și al statului Român deopotrivă, fără a deveni clientul unor relații de putere? De ce nu alege nimeni să se prezinte electoratului ca ceea ce ar trebui să fie, un președinte-mediator? Președintele e un arbitru al unui joc în care nimeni altcineva, în afară de societate, în întregul ei, nu are voie să câștige.
Desigur, Președintele vine susținut de un partid sau din partea unui partid. Dar un președinte trebuie să nu mai fie un individ de partid, ci un om de stat; asta nu înseamnă însă că Președintele trebuie să aibă o amnezie ideologică, să uite de valorile și principiile lui, odată ajuns la Cotroceni. Să știți că Palatul Cotroceni e și un loc al amneziilor, pentru unii, nu numai al beției de putere. Nu poți face ca Președinte ceea ce ai promis că nu vei face în campanie.
Un prezidențiabil bun e cel care are conștiința clară cu privire la ce nu trebuie să facă, și încrederea nezdruncinată cu privire la ce poate să facă. Un Președinte bun e cel care are simțul rigorii și grandorii istoriei, cum îl avea Mitterand, de pildă. Un ingredient de nelipsit în portretul robot al liderului de la Cotroceni trebuie să fie educația culturală și capacitatea de a învăța, nu trebuie să le știe pe toate deodată, dar trebuie să vrea să învețe de la toți cei din jurul lui. Cred că doar un individ cu sensibilități culturale poate înțelege orientarea europeană și atlantică în continuare, ca un factor identitar al țării noastre, și poate propune intern un ecosistem al unității în diferență, pluripartidist, multicultural. Europa va fi tot mai mult o chestiune de voință politică și Președintele României trebuie să aibă gustul acestei voințe. Ce doresc să aducă toamna României? Un Președinte care să fie autentic fără a personaliza puterea, acesta va fi pariul noului deceniu al democrației românești. Sunt foarte multe sloganuri politice și foarte puține branduri pentru România. Ca România să fie un loc al performanței și proximității, un spațiu social în care oamenii țin aproape unii cu alții, Președintele trebuie să aibă priceperea incluziunii sociale. Ce îi lipsește României e și un Președinte care să facă din umanism un aliat al său, mai mult decât partidele din opoziție sau de la putere. A fi reprezentantul oamenilor, educându-le mentalitățile și cultivându-le libertățile, aceasta va fi o sarcină prezidențială cu totul aparte în plină epocă, în care oamenii nu mai gândesc deloc sau lasă inteligența artificială să se pronunțe pentru ei. Am un mesaj și pentru oameni: să nu creadă că cei care tac, nu fac. România a avut în ultimii ani președinți care fie au făcut microfonie, fie au tăcut. Nu poți să transmiți de la Cotroceni ca în serile cu karaoke, constant, pentru că începi să falsezi niște principii democratice, nici să te ascunzi ca și când Cotroceni e un spațiu monahal. Dialogul cu societatea trebuie și el să aibă, dinspre Președinte spre oameni, o justă măsură, iar dinspre oameni spre Președinte, o justă înțelegere. M-aș bucura ca România să aibă un Președinte care să își propună o platformă de lucru pentru combaterea celor șapte păcate sociale, așa cum le numea Mahatma Gandhi: politică fără principii; bogăție fără muncă; plăcere fără conștiință; cunoștințe fără caracter; comerț fără moralitate; știință fără omenie; religiozitate fără sacrificiu. „România vindecată”, cu alte cuvinte. Că în rest, s-au văzut câte curente despre noua Românie au cucerit maculatura și cât de puține au ajuns la oameni, acolo de unde pleacă schimbarea.
