Acest deznodământ oferit de CCR nu trebuie privit de suveraniști ca o mare înfrângere, o lovitură definitivă împotriva alternativelor la actuala clasă politică. În realitate, poate fi șansa reorganizării, a credibilizării, a unirii în spatele unui alt candidat. Preferabil unul care să nu aibă nici aer de bufon, în stilul Simion, nici să nu pară o variantă nițel cizelată a lui Funar, așa cum a lăsat impresia Georgescu.
Dacă știm în acest moment ceva sigur referitor la viitoarele alegeri prezidențiale, acel ceva este că scrutinul va fi organizat ulterior instalării lui Donald Trump la Casa Albă. Deja fiul președintelui ales al SUA a descris anularea alegerilor ca „o altă încercare soroșist-marxistă de a manipula rezultatul și de a nega voința oamenilor”. Este clar că nu vom rămâne etern blocați în paradigma propagandistică Rusia vs Occident, ci se va accepta pe scară largă noua realitate a faliei convervatorism-suveranism vs progresism-globalism.
Înseamnă asta că va pune administrația Trump președintele în România? Probabil că nu. Dar curentul suveranist ar putea avea măcar șansa unei lupte corecte cu status quo-ul politic, ocazia unei detașări de izul rusofil de până acum. Prin cine s-ar putea produce această evoluție? Aici răspunsul este mai dificil, pentru că și în interiorul curentului suveranist dictează orgolii personale mărunte. Ar putea fi un Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, ar putea fi o altă persoană cu pregătire temeinică, fără trecut politic în partide, cu atașament față de valorile constituționale și cu un istoric de patriotism fără fascinație față de Rusia.
Toate acestea, desigur, dacă se dorește ceva mai mult, mai serios și pe termen lung, nu doar o revoltă de moment împotriva clasei politice, inspirată parcă din filmul The Dark Knight: „Some men just want to watch the world burn.”
