Ordonanța prin care Guvernul condus de Ilie Bolojan intenționa să limiteze specula cu avizele tehnice de racordare (ATR) din sectorul energetic nu se mai aplică, iar măsurile destinate eliminării proiectelor speculative au fost blocate înainte de a produce efecte, susține președintele Asociației Energia Inteligentă (AEI), Dumitru Chisăliță, într-o analiză publicată sâmbătă.
Potrivit sursei citate, România are emise ATR-uri pentru peste 80.000 MW, în condițiile în care necesarul actual de putere este de aproximativ 9.000 MW, iar alte circa 30.000 MW se află în lucru.
‘Datele dure sunt acestea: într-un eșantion de 722 de firme cu circa 72.000 MW capacitate aprobată, 76% aveau cifră de afaceri zero, 78% nu aveau niciun angajat, iar peste jumătate aveau capital social sub 10.000 lei. O mare parte din piața ATR nu este piață de investiții, ci piață de opțiuni speculative pe capacitate de rețea’, se arată în analiză.
Autorul susține că măsurile propuse de Guvern ar fi introdus garanții financiare de 30 euro/kW instalat pentru proiectele energetice, precum și garanții suplimentare pentru participarea la licitațiile de capacitate.
Astfel, pentru un proiect de 1 MW, impactul financiar total ar fi putut ajunge la 60.000 – 90.000 de euro, în timp ce, pentru proiecte de 100 MW, garanțiile estimate se ridicau la 6 – 9 milioane de euro.
În opinia autorului, măsurile ar fi contribuit la eliminarea proiectelor speculative și la deblocarea capacității rezervate artificial în rețea, însă existau și riscuri pentru investitorii reali, în special în cazul întârzierilor generate de instituțiile statului.
‘Într-un sistem corect, în OUG ar fi trebuit să existe reguli explicite: suspendarea termenelor dacă întârzierea este cauzată de o autoritate publică; dovada diligenței investitorului (cereri depuse, completări trimise, notificări făcute); interdicția executării garanției dacă blocajul este exclusiv administrativ; mecanism de contestație rapidă, nu proces de 3-5 ani; fond separat/cont escrow pentru garanții executate, nu venit la operator. Fără aceste protecții, ordonanța putea deveni un instrument brutal: corectă contra speculanților, nedreaptă contra investitorilor reali’, se mai precizează în document.
Autorul analizei pune întrebarea dacă era normală plata unei garanții către o companie privată. El susține că răspunsul poate fi afirmativ în infrastructură reglementată, dar numai dacă banii sunt tratați ca instrument reglementat, nu ca venit privat liber. Operatorul de distribuție poate fi privat, dar funcționează ca monopol reglementat. Nu este o firmă obișnuită: are obligații de serviciu public, tarife aprobate, investiții recunoscute de ANRE și randament reglementat. Ca principiu de guvernanță, ar fi mult mai corect ca garanțiile executate să meargă într-un cont separat, într-un fond de dezvoltare a rețelei, cu raportare publică anuală și cu deducere explicită din tarifele viitoare, nu în profitul contabil discreționar al operatorului. Altfel, percepția este toxică: investitorul pierde, operatorul câștigă, statul scapă de responsabilitate.
Totodată, analiza arată că aplicarea OUG ar avea efecte diferite în funcție de tipul proiectelor energetice. Pentru proiectele speculative mici, de circa 1 MW, fără finanțare, teren sau studii solide, introducerea garanției de 60.000-90.000 de euro ar elimina inițiativele orientate spre revânzarea avizelor, măsura fiind considerată benefică pentru disciplinarea pieței.
În cazul proiectelor reale de aproximativ 10 MW, deja avizate, dar blocate în proceduri administrative (mediu, CFISD/CSAT), garanțiile de 600.000-900.000 de euro ar putea deveni problematice dacă întârzierile sunt generate de autorități, existând riscul ca executarea garanției să fie percepută drept abuz economic.
Pentru dezvoltatorii mari, cu proiecte de circa 100 MW, garanțiile estimate la 5-8 milioane de euro ar fi suportabile pentru fonduri de investiții, însă ar putea deveni dificil de susținut pentru antreprenorii locali, cu efect de consolidare și concentrare a pieței.
‘Deși intervenția în soluționarea ATR este mai mult decât justificată, instrumentele propuse nu trebuie să ridice probleme de echitate și eficiență. În consecință, o abordare optimă ar trebui să integreze un set coerent de măsuri: instituirea unor garanții financiare substanțiale pentru proiectele noi, stabilirea unor termene procedurale clare și previzibile, introducerea unor mecanisme explicite de protecție pentru întârzieri neimputabile investitorilor, crearea unui cont separat sau a unui fond dedicat pentru gestionarea garanțiilor executate, precum și asigurarea unui cadru de monitorizare și audit public sub coordonarea ANRE. În absența acestor elemente de echilibru, există riscul ca intervenția normativă să își atingă obiectivul de reducere a speculației, dar, simultan, să afecteze negativ exact acele investiții reale și necesare pentru dezvoltarea sistemului energetic’, a mai scris Dumitru Chisăliță.
