A plecat din România în 2004, din Valea Jiului despre care spune că ‘murea încet și sigur’, și a ajuns asistent medical într-o secție de terapie intensivă din Italia. Avea un loc de muncă pe perioadă nedeterminată, și un sistem care îi oferea stabilitate. După mai bine de un deceniu, Marcela Pricop a ales însă drumul invers, spre România.
Aici a luat-o aproape de la zero, alături de soțul său, cu o fermă, câteva animale și multe încercări. A învățat singură să transforme laptele în iaurt, chefir și cașcaval, iar mai târziu a dus ideea până la capăt: de la ceea ce produce în gospodărie direct în farfuria celui care îi trece pragul. Astăzi, punctul gastronomic pe care îl administrează în Vrancea încearcă să ofere nu doar mâncare, ci gustul unei gospodării adevărate.
***
Povestea începe cu mult înainte de fermă. În România, Marcela Pricop lucrase în sistemul medical, la un cabinet de medicină de familie. În 2004, lipsa perspectivelor din Valea Jiului a împins-o să caute un loc de muncă în Italia. Ajunsă acolo la sfârșitul lunii iulie, nu a putut începe imediat activitatea, deoarece România nefiind încă membră a Uniunii Europene, trebuia să îndeplinească formalitățile profesionale și să susțină un examen de limbă. Nu a așteptat însă cu mâinile încrucișate.
‘Am plecat pentru că locuiam în Valea Jiului și era deja o zonă care murea încet și sigur. Când am ajuns în Italia, locul de muncă îmi era asigurat, dar nu puteam să încep până nu eram înscrisă în colegiul profesional și nu dădeam examenul de limbă. Am ajuns la sfârșitul lunii iulie și a trebuit să aștept până în septembrie, pentru că august era luna concediilor. Dar eu nu puteam să stau acasă și să nu fac nimic, așa că m-am dus la spital și am întrebat dacă pot face voluntariat, inclusiv pentru că așa puteam să învăț mai repede limba. Am ajuns de la cabinetul unui medic de familie direct într-o secție de terapie intensivă, o schimbare de la cer la pământ, dar a fost o secție din care am învățat foarte multe și nu regret nicio secundă’, povestește Marcela Pricop.
Anii petrecuți în Italia au însemnat o profesie, stabilitate financiară, dar și o experiență personală care avea să cântărească în decizia de revenire în țară. Întoarcerea nu a fost bruscă. Între 2012 și 2014, după mai multe sarcini pierdute și apoi nașterea fiului său, centrul vieții familiei s-a mutat treptat spre România.
Marcela își amintește și felul în care sistemul italian a protejat-o atunci când, fiind angajată în terapie intensivă și având o sarcină considerată cu risc, a fost îndepărtată din mediul profesional cu potențial periculos. Renunțarea definitivă la un contract de muncă pe perioadă nedeterminată nu a fost însă o hotărâre ușoară.
***
‘Era greu să spui ‘gata, mă întorc’, când plecai de la un contract de muncă pe perioadă nedeterminată și nu aveai siguranța a ceea ce vei găsi acasă. Am trecut printr-o perioadă destul de lungă, între 2012 și 2014, până când a venit Robert pe lume. Eu lucram într-o secție de terapie intensivă, unde existau riscuri biologice, iar în momentul în care rămâneai însărcinată, erai îndepărtată din acel mediu. În cazul meu, sarcina era deja considerată cu risc și m-au trimis acasă, spunându-mi să fac toate documentele necesare și să încerc să duc sarcina la capăt. Contractul meu din Italia s-a încheiat în 2016, iar de atunci a început, practic, o altă etapă a vieții noastre’, spune aceasta.
Acasă, soțul său, Marcel, făcuse deja primii pași spre o fermă. În 2013, familia accesase un proiect destinat tinerilor fermieri, în valoare de 40.000 de euro, prin care a cumpărat un tractor și a extins suprafața de teren lucrată. Pentru Marcela, însă, agricultura și procesarea laptelui erau încă o lume nouă.
În 2017, după ce a început să se uite mai atent la cifrele fermei, a ajuns la concluzia că simpla producție de lapte și brânză nu era suficientă. Dacă familia urma să trăiască din ceea ce producea, materia primă trebuia valorificată mai bine.
Nu o pasiune veche pentru brânzeturi a adus-o în acest punct, recunoaște ea, ci necesitatea. A început să citească, să caute informații și să experimenteze. Negăsind în România cursurile de specializare pe care le căuta, a apelat inclusiv la informații în limba italiană și la un forum unde erau explicate tehnic procesele de transformare a laptelui. Au urmat primele încercări cu iaurt și chefir. Unele au reușit, altele au ajuns mâncare pentru animalele din gospodărie. Cel mai încăpățânat produs s-a dovedit cașcavalul.
‘În 2017 am tras linie și i-am spus soțului meu că nu este suficient ceea ce obținem și că trebuie să facem mai mult din laptele pe care îl avem. Am început încet, cu pași mici, cu puțin iaurt, puțin chefir. Am și stricat, nu mi-au ieșit toate de la început. Cel mai greu mi-a fost să obțin cașcavalul, el mi-a dat cele mai multe bătăi de cap, dar până la urmă am reușit, pentru că am început să înțeleg laptele și ceea ce se întâmplă cu el. Pentru asta am citit foarte mult, am căutat cursuri în România și, pentru că nu am găsit ceea ce aveam nevoie, am început să caut în italiană, să studiez procesele, fermenții și fiecare etapă. Am experimentat mai întâi pentru noi și, încet-încet, am ajuns la produsele pe care le facem astăzi’, povestește Marcela.
***
Un nou proiect, depus în 2019 și aprobat în anul următor, în valoare de 117.000 de euro, a permis familiei să cumpere echipamente pentru fermă și pentru procesarea laptelui. Dar nici aceasta nu era destinația finală. Marcela Pricop își dorea să închidă cercul: animalul crescut în gospodărie, materia primă, produsul procesat și, în cele din urmă, farfuria așezată în fața clientului.
Așa s-a conturat punctul gastronomic local. Principiul după care funcționează este simplu: lanțul dintre producător și consumator trebuie să fie cât mai scurt. Nu doar pentru ca banii să rămână la producător, ci pentru ca omul așezat la masă să știe cine a făcut brânza, de unde vine laptele, cine a crescut pasărea și din ce porumb a fost măcinat mălaiul.
‘Eu nu am putut să mă opresc la fermă și la procesarea laptelui. Ideea mea a fost să ajung de la fermă direct la produsul pus în farfurie, să scurtez lanțul cât mai mult. Niciodată nu mi-a plăcut să îmi vând produsul făcut de mine printr-un intermediar. Cred că, dacă vrei să crești, trebuie ca omul din fața ta să înțeleagă că tu ești cel care produce și că știi exact ceea ce îi pui în farfurie. La noi, produsele din lapte conțin lapte, sare, fermenți și cheag natural. Am văzut prea multă suferință în anii în care am lucrat în sistemul medical și, dacă am ales alt drum, am spus că măcar pot încerca să ofer hrană cât mai simplă și mai sănătoasă’, explică Marcela Pricop.
La masă, filosofia aceasta se vede în lucrurile aparent mărunte. Mămăliga nu este făcută din mălai cumpărat de pe raft, ci din porumb dus la moară și măcinat. Durează mai mult să fiarbă și cere mai multă răbdare la mestecat, dar tocmai acesta este, spune gazda, gustul pe care omul venit de la oraș nu îl poate reproduce cu aceeași ușurință acasă.
‘Le spun și celorlalți care au puncte gastronomice: ‘nu îi faceți omului aceeași mămăligă pe care și-o poate face singur în apartament, din făină cumpărată’. Noi folosim mălai din porumb dus la moară și măcinat acolo. Este adevărat că îți ia mai mult timp, trebuie să fiarbă mai mult, trebuie mestecată, dar gustul este altul. Omul care vine la un punct gastronomic tocmai asta caută, gustul de odinioară și ceva ce nu mănâncă în fiecare zi acasă. Este ușor să câștigi un client o dată; mai greu este să îl faci să se întoarcă, iar pentru asta trebuie să fii sincer cu ceea ce îi pui în farfurie’, spune aceasta.
Cea mai mare parte a materiilor prime folosite vine din propria gospodărie. Laptele și brânzeturile, ouăle și carnea sunt produse în fermă, cu excepția cărnii de vițel, cumpărată de la un crescător din comună. Atunci când nu sunt suficiente ouă, acestea sunt căutate tot în comunitate, de la gospodari. Grâul familiei ajunge la moară și se întoarce sub formă de făină, iar o parte dintre plantele aromatice sunt cultivate și uscate în gospodărie. Din fructe se fac dulcețuri și siropuri – de mure, coacăze sau soc.
Iar experiența pe care Marcela vrea să o construiască în jurul mesei nu se oprește la un prânz. A organizat inclusiv evenimente de familie în manieră tradițională, cu mâncare pregătită în gospodărie și siropuri făcute în casă în locul băuturilor din comerț. Planul este ca oferta să se dezvolte tocmai în această direcție – omul să vină nu doar să mănânce, ci să petreacă timp într-o gospodărie și să înțeleagă locul din care vine hrana.
‘Materia primă – carnea, ouăle, laptele, brânza – vine aproape în totalitate din gospodărie. Excepția este carnea de vițel, pe care o cumpăr de la un crescător din comună. Dacă rămân fără ouă, caut tot la oamenii de lângă noi, întreb cine are ouă proaspete de vânzare. Avem grâul nostru, îl ducem la moară și îl măcinăm, avem plante pe care le uscăm noi, iar din fructe facem dulcețuri și siropuri. Am făcut sirop de mure, de coacăze, de soc și încercăm să folosim cât mai mult din ceea ce avem aici. Asta cred că trebuie să ofere un punct gastronomic: nu doar o mâncare gătită într-o bucătărie de la țară, ci ceva care chiar vine din gospodăria în care ai ajuns’, afirmă Marcela.
Pentru ea, aceasta este și diferența dintre un punct gastronomic care există doar pe hârtie și unul care poate deveni o mică destinație turistică. Masa trebuie legată de loc, de produse și, pe cât posibil, de alte experiențe. Vizitatorul nu mai caută doar un obiectiv de bifat, consideră ea, ci motive să rămână câteva ore într-un loc, să vadă, să guste și să facă ceva.
***
În Vrancea au fost înființate, în ultimii ani, mai multe puncte gastronomice locale, inclusiv prin proiecte cu finanțare europeană. În practică însă, cele care funcționează constant și sunt vizibile pentru turiști pot fi numărate pe degetele unei mâini. Pentru un asemenea loc, deschiderea ușii este doar începutul: continuitatea presupune materie primă, muncă zilnică, promovare, personal și capacitatea de a crea o experiență suficient de autentică încât vizitatorul să revină.
Drumul de întoarcere în România nu a fost însă urmat doar de satisfacții. Dacă munca din fermă nu a speriat-o, birocrația a făcut-o, uneori, să se întrebe dacă alegerea de a rămâne a fost cea bună. Dosarele adunate pentru proiecte, tranșele de plată, documentele cerute de instituții și dificultatea de a face investiții noi au devenit o povară.
Un alt episod a venit în 2024, când a depus un proiect pentru instalarea unor panouri fotovoltaice, investiție importantă pentru o afacere în care echipamentele de procesare a laptelui generează facturi de energie de ordinul miilor de lei lunar. Potrivit Marcelei Pricop, proiectul a fost declarat neconform din cauza unui document despre care consideră că ar fi putut fi solicitat ulterior prin clarificări. Experiența a făcut-o să se gândească din nou la alte variante pentru viitor.
‘Sunt momente când te gândești dacă nu ar fi mai simplu să pleci din nou. Birocrația este prea stufoasă. Dacă v-aș arăta câte dosare am pentru cele șase tranșe de plată ale unui singur proiect, ați înțelege despre ce vorbesc. În 2024 am depus și un proiect pentru panouri fotovoltaice, pentru că energia electrică a devenit o cheltuială foarte mare de când avem echipamentele de procesare a laptelui, iar proiectul a fost declarat neconform pentru un singur document. Sunt lucruri care te obosesc și te fac să te gândești la alternative, mai ales când tu vrei să investești în continuare. Dar am înțeles despre mine că sunt omul pe care îl scoți afară pe ușă și se întoarce pe geam. Nu mă las’, spune ea.
Chiar și așa, planurile continuă. După ce turiști ajunși la punctul gastronomic au întrebat unde își pot încărca mașinile electrice, Marcela a început demersurile pentru instalarea unei stații de încărcare. Este un detaliu aparent îndepărtat de lumea mămăligii la ceaun și a brânzei făcute în gospodărie, dar care spune ceva despre felul în care vede viitorul afacerii: tradiția nu trebuie conservată într-o fotografie, ci făcută accesibilă omului de astăzi.
Marcela Pricop spune că dezvoltarea unui asemenea loc nu poate fi separată de dezvoltarea turistică a întregii zone. Un punct gastronomic poate oferi prânzul, dar turistul are nevoie și de obiective de vizitat și de activități care să îl facă să rămână. În opinia sa, producătorii, administrațiile și organizațiile de promovare turistică ar trebui să lege între ele monumentele istorice, gospodăriile, producătorii locali și experiențele rurale.
‘Eu cred că, atunci când ai un punct gastronomic, trebuie să te gândești și la alte activități pe care le poți oferi. Omul nu vine într-o zonă doar să vadă un monument, să mănânce și să plece. Vrea să aibă o experiență, să mai facă ceva, să vadă cum se produce, să descopere locul. Dar nu poți face toate acestea de unul singur, pentru că este foarte multă logistică și ai nevoie de oameni. Cred că și autoritățile ar trebui să se implice mai mult, astfel încât toate lucrurile pe care le avem în zonă să fie legate într-o experiență pentru turist’, spune Marcela Pricop.
În această vară, familia a participat și la un eveniment organizat la Sibiu, unde producători, meșteșugari și puncte gastronomice au fost reuniți într-un spațiu dedicat tradițiilor. Pentru Marcela, faptul că oamenii au rămas la mese chiar și pe ploaie, pentru a gusta mâncarea pregătită acolo, a fost încă o confirmare că interesul pentru produse autentice există atunci când acestea sunt puse în valoare.
***
Iar acesta este, poate, cercul complet al unei povești începute cu un bilet spre Italia. Marcela Pricop a plecat pentru că acasă nu mai vedea suficiente perspective și s-a întors dintr-o țară în care avea un loc de muncă sigur pentru a învăța o meserie cu totul nouă. A trecut de la terapie intensivă la fermă, de la laptele pe care nu știa cum să îl transforme la cașcavalul care i-a dat luni de încercări, de la primele investiții la un punct gastronomic în care încearcă să pună în farfurie cât mai mult din ceea ce familia produce.
Și, deși hârtiile și obstacolele au făcut-o să se gândească uneori din nou la plecare, deocamdată planurile sale sunt tot aici: o stație de încărcare pentru mașinile turiștilor, mai multe activități în gospodărie, mai multe produse și o experiență care să îi facă pe oameni să revină.
Pentru că, după două decenii de la prima plecare, încăpățânarea de a continua pare să fi devenit parte din afacere: dacă o scoți pe ușă, spune Marcela, intră pe geam.
