Barbour contestă a doua lege a termodinamicii, care afirmă că entropia crește constant. El susține că Universul evoluează spre o complexitate sporită, nu spre haos.
Conceptul central al teoriei sale este „Punctul Ianus”, momentul inițial al Universului, de complexitate minimă, din care Universul se extinde în două direcții cu o ordine crescândă.
Timpul, în viziunea lui Barbour, nu este o dimensiune fundamentală, ci o consecință a schimbării între diferite configurații ale Universului. Aceste configurații, reprezentând instantanee complete ale Universului, există simultan.
Mișcarea și schimbarea sunt percepute ca iluzii rezultate din trecerea între aceste configurații. Big Bang-ul, în această teorie, nu este o explozie haotică, ci un moment de simetrie și simplitate, din care Universul se dezvoltă în structuri din ce în ce mai complexe.
Entropia nu ar reprezenta dezordine, ci complexitate. Teoria lui Barbour oferă explicații alternative pentru fenomene precum inseparabilitatea cuantică și experimentul dublei fante, eliminând timpul ca factor explicativ.
Aceste fenomene ar fi rezultatul unor schimbări de perspectivă între stări preexistente, nu procese care se desfășoară în timp. Experimente cuantice efectuate în diverse laboratoare au generat rezultate compatibile cu predicțiile teoriei lui Barbour.
În ceea ce privește soarta finală a Universului, teoria lui Barbour sugerează o evoluție continuă spre complexitate, nu spre o stare de entropie maximă. Viața și conștiința, în acest context, sunt integrate în tendința Universului spre complexitate. Toate momentele existenței ar coexista simultan.
Amintirile, conform lui Barbour, nu sunt amintiri ale trecutului, ci conexiuni directe cu alte configurații ale realității. Fenomene precum deja-vu ar putea fi explicate prin această interpretare atemporală a realității.
