„Ultima jumătate de an este o dovadă a cât de mari sunt rezidurile din societatea noastră, în ce măsură a existat şi există în continuare o manipulare de tip comunist. Întotdeauna Uniunea Sovietică a fost infinit mai specialistă în manipulare decât ţările capitaliste, niciodată n-au rezistat. Numai în filmele cu 007 americanii erau învingători”, le-a mărturisit Ana Blandiana studenţilor de la Facultatea de Sociologie, vineri, la o discuţie „Despre libertate”. Conversaţia a avut loc după proiecţia filmului documentar „Între tăcere şi păcat” (2024) de Diana Nicolae, o producţie biografică despre viaţa şi cariera poetei. „Pentru ca libertatea să existe trebuie să existe libertatea gândirii. Cele 2 milioane de voturi date prosteşte au fost voturile unor victime”, a punctat scriitoarea.
Plecând de la faptul că actori, scriitori, profesori folosesc cuvintele în mod artistic şi profesional pentru a construi forme de adevăr, discuţia moderată de scriitorul Radu Vancu, care a avut loc vineri, la Facultatea de Sociologie, după proiecţia filmului „Între tăcere şi păcat” (2024), a creionat, pentru studenţi, o scurtă istorie a celor mai întunecaţi ani ai societăţii româneşti, epoca comunistă, apelul celor prezenţi către tineri fiind acela că trebuie să-şi cunoască trecutul pentru a înţelege prezentul şi a avea o gândire critică.
„Cuvintele au făcut să se prăbuşească idei totalitare. Nu degeaba dictatorii se tem de cuvinte, nu degeaba îşi folosesc sistemele represive cu toată forţa împotriva oamenilor, actorilor, scriitorilor, jurnaliştilor, care spun cuvinte incomode care conţin cantităţi nepermise de adevăr. Nu degeaba Revoluţia a fost punctată, într-un fel de poeţi. Un poet a oprit la Timişoara, în 16 decembrie 1989, tramvaiul în Piaţa Marina, Ion Monoran, şi a spus textual: ‘Doamnelor, domnilor, poftiţi la Revoluţie!’. Unii au poftit, unii nu. Nu întâmplător un poet şi un actor au anunţat fuga lui Ceauşescu la televizor, Ion Caramitru şi Mircea Dinescu, şi nu întâmplător o poetă, Ana Blandiana, şi înainte, şi după decembrie 1989, a reprezentat probabil cel mai puternic vocea demnităţii, conştiinţei noastre naţionale. La marşul de după Mineriadă, a fost generat de un text de vreo zece rânduri al Anei Blandianei, publicat cred că în România Liberă al lui Petre Mihai Băcanu, la o lună după Mineriade care a însemnat o distrugere a speranţei României de a fi europeană, asta s-a simţit atunci. Că acea Mineriadă, acea formă de izbucnire îngrozitoare a violenţei în spaţiul nostru public a compromis pentru totdeauna destinul european al României. Câteva zeci de cuvinte ale Anei Blandiana publicate la o lună după Mineriadă, în iulie 90, au adus aproximativ 500.000 de oameni, după numărătoarea lui Ion Iliescu, poate că erau chiar mai mulţi. Adevărul din cuvintele acelea i-a făcut pe oameni să iasă în spaţiul public pe cei care mai credeau într-un destin european al României”, a spus Radu Vancu în deschiderea discuţiei.
Ana Blandiana, un destin dedicat României şi libertăţii atât înainte, cât şi după 1989, le-a mărturisit studenţilor, cu entuziasmul care o caracterizează, cât de important este ca ei să cunoască trecutul, să nu renunţe la libertate.
„Filmul este făcut de doi tineri americani, dar ea de origine română şi el de origine poloneză. El deste făcut nu pentru România, ci pentru a fi înţeleasă România. Filmul este despre România în epoca respectivă, o epocă lungă. Ideea Dianei Nicolae de a face de fapt o scurtă istorie a României face ca acum să vorbim, nu despre mine şi versurile mele, ci despre România prin care am trecut. Filmul este făcut pentru nişte oameni care nu cunosc istoria României, pentru nişte oameni care trebuie să înţeleagă cât mai mult din România. Voi care sunteţi născuţi vreo zece ani după Revoluţie, trebuie să înţelegeţi. Pentru mine, această întâlnire este cel mai important lucru. Ce poate fi mai important pentru un scriitor este să-şi dea seama în ce măsură cei care vin după el mai vibrează la ceea ce a scris el, în ce măsură înţeleg şi rezistă ceea ce a scris? Mi se pare enorm de important pentru voi, cei care trebuie să înţelegeţi istoria de azi pe care nu aveţi cum să o înţelegeţi, dacă nu o înţelegeţi pe cea de dinainte. În măsura în care reuşim să construim memoria, nu să o reconstruim, pentru că societatea comunistă a fost aproape secretă, în care represiunea şi crimele erau cunoscute doar de victimele lor, nicio urmă de mediatizare, încât noi, la Sighet, a trebuit în primii zece ani să descoperim, să strângem istorici, foşti deţinuţi politici. În felul acesta ceea a fost trebuie înţeles pentru a înţelege rezidurile acestui trecut din societatea noastră. Ultima jumătate de an este o dovadă a cât de mari sunt aceste reziduri, în ce măsură a existat şi există în continuare o manipulare de tip comunist, spun asta nu neapărat pentru că toţi cei care manipulează ar fi comunişti, ci pentru că întotdeauna Uniunea Sovietică a fost infinit mai specialistă în manipulare decât ţările capitaliste, niciodată n-au rezistat, numai în filmele cu 007 americanii erau învingătorii, întotdeauna ceilalţi îi manipulau pe ei”.
Prezent la discuţie, Victor Rebengiuc, unul dintre puţinii actori români care nu a putut fi prins în aparatul de propagandă al Partidului Comunist, a refuzat rolurile, poemele omagiale, le-a povestit studenţilor cum acţiona sistemul comunist asupra artelor spectacolului, asupra artiştilor. „Eu joc roluri, nu sunt vorbele mele, lucrez cu materialul clientului, nu creez ca Ana. E o diferenţă. Dacă n-ar exista poeţii, poate că n-ar exista actorii, şi poate că şi invers e valabil. Suntem înţeleşi”. „Una dintre marile nenorociri care s-au întâmplat, aşa cum Ana Blandiana fost interzisă, nici piesele de teatru care nu corespundeau ideologiilor politice, a fost suspendarea celebrului spectacol „Revizorul” de Lucian Pintilie, după doar trei reprezentaţii”, a reamintit marele actor. În ziarul Scânteia, organul Partidului Comunist Român, a apărut un comunicat: „În urma sesizărilor primite de la cetăţenii României, spectacolul cu piesa Revizorul se suspendă. Regizorul acestui spectacol, Lucian Pintilie, nu mai are dreptul să lucreze în România”. Au fost destul de multe spectacole interzise.
De altfel, „orice spectacol nu putea să intre pe scenă decât dacă era vizionat în prealabil de o comisie de specialitate, de membri de Partid. Într-o piesă în care juca Mariana, „Valentin şi Valentina”, era o piesă pentru tineret, la vizionare în scenă era un tablou cu un personaj, au scos tabloul. Se tăiau şi replici. Era un personaj Colea în piesă, fiind diminutivul de la Nicolae, ni s-a cerut să se taie, pentru că ar putea să trezeacă cine ştie ce idei. În acea perioadă se interziceau cuvinte precum: biserică, Dumnezeu, îngeri, sfinţi”, a mai povestit Victor Rebengiuc, în aplauzele sălii. Mariana Mihuţ a avut de asemenea intervenţii, explicând celor din sală cum se zbăteau actorii să reziste absurdităţii regimului comunist.
Înainte de 1989, a afirmat Victor Rebengiuc, „aveam posibilitate de a avea totuşi o privire personală asupra textului. Se spunea că avem şopârle. Atunci când aveai posibilitatea să spui ceva împotriva regimului, ştiam cum să scoatem textul adevărat, adică ce voiam să transmit public”.
„Am filmat cu Piţa „Faleze de nisip”, care a fost interzis, după câteva reprezentanţii. În 1983 a fost făcut filmul, iar adevărata viaţă şi-a recăpătat-o după 1989. „După interzicerea filmului, Ceauşescu a ţinut o cuvântare, parcă Tezele de la Mangalia, în care a vorbit despre film înţelegând altceva: ‘că tineretul din ziua noastră nu mai e cel care lucrează pentru Partid, pentru patrie, pentru propăşirea noastră, pentru ridicarea ţării pe cele mai înalte culmi de civilizaţie, aşa cum prezintă filmul ăla’. De fapt, filmul era despre acest doctor care era membru de Partid, pe care îl interpretam, care manipula Poliţia. Trebuie să vedeţi filmul! Ăsta a fost personajul care l-a deranjat pe el cel mai mult, pentru că nu voia să recunoască faptul că Partidul era cel care ne controla întreaga viaţă”.
Despre „A treia ţeapă” a lui Sorescu, în care l-a jucat pe Vlad Ţepeş, Rebengiuc a spus: „Aveam material ca să trezesc revolta în oameni, că trăim într-o dictatură, într-un regim autoritarist, era un material bun. L-am jucat la Casa studenţilor de la Iaşi. A fost aproape de-o revoluţie. A fost o bucurie pentru mine şi pentru ei”.
Un studiu sociologic arată că 37% dintre români spun că era mai bine înainte şi există şi tineri printre ei. „Scopul noastru este să vă facem să vă molipsiţi, să vă implicaţi în viaţa publică. Încercarea noastră este de a vă face să vă intereseze societatea în care trăiţi, care se schimbă sub ochii noştri ca şi toată lumea într-un mod mai degrabă catastrofal, care până la următoarele alegeri depinde de noi, de voi ami precis, trebuie doar să vă intereseze să vă spuneţi cuvântul, să vă folosiţi bine partea voastră de putere politică. Pentru ca libertatea să existe trebuie să existe libertatea gândirii. Cele 2 milioane de voturi date prosteşte au fost voturile unor victime. La fel ca la Mineriade, unde principalele victime au fost minerii, care au fost manipulaţi. La fel sunt şi cei care spun prostiile pe care le spun astăzi”.
Actriţa Ana Ularu a spus că „nu mai putem fi minţiţi cu uşurinţă”. „De ce ne-am lăsa minţiţi? De ce ne-am lăsa influenţaţi de nişte păreri vetuste care spun că era mai bine înainte pentru că ţi se dădea apartament gratis? Dar restul?”.
„Suntem într-o epocă în care farul libertăţii, pe care toţi îl consideram a fi America, a ajuns că deţină la graniţă profesori universitari germani şi să-i închidă pentru o săptămână. De ce? Nimeni nu ştie de ce. Libertatea nu este ceva ce ţi-este dat odată şi gata. La fel cum sănătatea e un lucru pe care trebuie să-l întreţii, igiena libertăţii noastre mi se pare că trebuie întreţinută prin informare, educaţie, inteligenţă, gândirea critică, prin acel dat fabulos, pe care noi femeile îl avem de foarte puţin timp, puterea de vot, dar informat”.
„A fi liber înseamnă a gândi tu însuţi totul, a nu lăsa pe nimeni să gândească în locul tău. Iar pentru asta trebuie să înţelegi ca să poţi judeca. Şi pentru a înţelege trebuie să înveţi. Acestea sunt treptele fireşti spre demnitatea spiritului critic, care este adevărata libertate. Dar să nu uităm: aceste trepte trebuie urcate fără oprire, neîncetat, căci libertatea nu e o stare, ci o mişcare care trebuie exersată mereu şi care piere în lipsa antrenamentului”, este mesajul Anei Blandiana pentru cei tineri.
„Între tăcere şi păcat” (regia: Diana Nicolae, România, 2024, 97 min.) este un documentar biografic despre viaţa încercată şi cariera tumultuoasă a poetei Ana Blandiana, interzisă de dictatura comunistă. Considerat o adevărată istorie reflectată prin poezie, filmul explorează puterea cuvântului ca bastion al sufletului colectiv al unei naţiuni în faţa opresiunii şi arată modul în care poezia a reprezentat pentru mulţi un ultim refugiu al libertăţii. Ana Blandiana, poeta-simbol a luptei pentru democraţie şi libertate, a fost recompensată recent cu unul dintre cele mai importante premii europene pentru poezie, Premiul „Princesa de Asturias de las Letras 2024”, în cadrul unei ceremonii fastuoase prezidate de Familia Regală a Spaniei.
Evenimentul, organizat de Universitatea din Bucureşti şi PiArt Vision, la care a participat şi rectorul Marian Preda, a avut loc în Amfiteatrul „Ioan Mihăilescu” al Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială.
