Roberta Flack, cântăreaţa soul câştigătoare a premiului Grammy, cunoscută pentru interpretările sale celebre de balade romantice precum „Killing Me Softly With His Song”, a murit la 88 de ani, relatează CNN.
Flack a murit luni la ea acasă, înconjurată de familie, a declarat Elaine Schock, publicistul ei, pentru CNN. Moartea ei a survenit după mai mulţi ani de probleme de sănătate, inclusiv un diagnostic, dezvăluit public la sfârşitul anului 2022, de scleroză laterală amiotrofică, sau ALS. Această afecţiune progresivă, denumită adesea boala Lou Gehrig, a făcut ca Flack să nu mai poată cânta, au declarat reprezentanţii ei la acea vreme.
Cu toate acestea, Flack şi-a cimentat deja de mult moştenirea ca una dintre vocile definitorii ale generaţiei sale – atât ca interpretă a cântecelor altora, cât şi ca autoare a propriilor cântece – înregistrând o serie de hituri în topuri:
De-a lungul carierei sale, fiica unui organist cu pregătire clasică a obţinut 14 nominalizări la premiile Grammy şi a câştigat cinci, inclusiv un premiu pentru întreaga carieră în 2020 şi două victorii consecutive la premiul Record of the Year.
Questlove, toboşar pentru The Roots, director muzical pentru „The Tonight Show Starring Jimmy Fallon” şi cineast, i-a adus un omagiu lui Flack.
„Mulţumesc Roberta Flack”, a scris el, alături de o fotografie cu regretata artistă. „Odihneşte-te în Melody”.
Născută în Black Mountain, Carolina de Nord, şi crescută în Arlington, Virginia, Flack a primit pregătire muzicală clasică în copilărie, începând să ia lecţii de pian la vârsta de 9 ani. Până la 15 ani, a obţinut o bursă la Universitatea Howard, unde a absolvit în 1958 cu o diplomă de licenţă în educaţie muzicală.
Flack a predat muzică pentru o perioadă şi a vrut să urmeze muzica clasică – dar a constatat că genul în anii 1960 nu era dispus să o primească.
„Una dintre dificultăţile de a fi o muziciană de culoare este că oamenii te pun mereu la colţ şi îţi spun să cânţi soul”, a declarat ea odată pentru TIME. „Sunt o artistă serioasă. Mă simt înrudită cu oameni precum Arthur Rubinstein şi Glenn Gould. Dacă nu pot să cânt Bartok (compozitorul de orchestre din secolul al XX-lea Bela) atunci când vreau să cânt Bartok, atunci nimic altceva nu mai contează.”
Un profesor de canto a încurajat-o pe Flack să se îndrepte mai degrabă spre muzica pop, iar ea şi-a petrecut nopţile şi weekend-urile cântând în cluburi din Washington, DC, înainte de a avea marea ei şansă într-o seară la Mr. Henry’s, unde a fost descoperită de muzicianul de jazz Les McCann. Acesta a ajutat-o să obţină o audiţie la Atlantic Records, pentru care, se spune, a cântat mai mult de 40 de melodii pe parcursul a trei ore: „Eram atât de nerăbdătoare şi atât de fericită, şi încă sunt”, a declarat ea decenii mai târziu pentru Philadelphia Weekly, „dar totul era o experienţă nouă şi probabil că am cântat prea multe melodii”.
Discul ei de debut, „First Take”, a urmat la scurt timp după aceea, în 1969. Acesta includea versiunea ei de „The First Time Ever I Saw Your Face”, care a fost scrisă de cântăreţul folk Ewan MacColl. În anul următor, piesa a ajuns în topul Billboard Hot 100, unde a stat şase săptămâni pe primul loc, şi a câştigat premiul Record of the Year la Premiile Grammy 1973.
În acel moment, Flack era deja un star, lansând al doilea album al său, „Chapter Two”, precum şi albumul „Quiet Fire” şi un disc cu Donny Hathaway, care a devenit un colaborator apropiat înainte de moartea sa în 1979. Împreună au câştigat un alt Grammy în 1973 pentru duetul lor, „Where Is the Love”.
În 1973, Flack şi-a lansat şi discul „Killing Me Softly”, cu piesa „Killing Me Softly with His Song” – un alt hit de succes care a stat cinci săptămâni în fruntea clasamentului Billboard. Piesa i-a adus alte două premii Grammy în 1974, pentru înregistrarea anului şi cea mai bună interpretare vocală pop de către o artistă.
De-a lungul carierei sale, Flack a interpretat, de asemenea, piese de la o mare varietate de artişti, inclusiv Leonard Cohen şi The Beatles, iar până la cel de-al cincilea album solo, „Feel Like Makin’ Love”, a preluat rolul de producător – un rol ocupat de obicei de bărbaţi într-o industrie dominată de bărbaţi – atribuindu-şi numele de Rubina Flake, alter ego-ul său autointitulat.
Deşi cele mai cunoscute cântece ale sale au fost cântece de dragoste, Flack nu a evitat niciodată problemele complexe: A abordat nedreptatea rasială în piese precum „Tryin’ Times”, inegalitatea socială şi economică în „Compared to What” şi a menţionat provocările cu care se confruntă comunitatea LGBTQ în versiunea sa din „Ballad of the Sad Young Men”.
Reverendul Jesse Jackson s-a referit odată la Flack ca fiind „relevantă din punct de vedere social şi neînfricată din punct de vedere politic”, potrivit site-ului său web, deşi, ca adult mai în vârstă, a deplâns faptul că multe dintre problemele cu care s-a confruntat ca muzician încă persistă.
„Sunt profund întristată de faptul că multe dintre cântecele pe care le-am înregistrat acum 50 de ani despre drepturile civile, egalitatea de drepturi, sărăcia, foametea şi suferinţa din societatea noastră sunt încă relevante în 2020”, a declarat ea pentru AARP în 2020, recunoscând legăturile din muzica sa cu «disparităţile economice în creştere, cu Black Lives Matter, cu brutalitatea poliţiei, cu activismul versus apatia şi nevoia ca fiecare dintre noi să le vedem şi să le abordăm».
Această moştenire a persistat de-a lungul deceniilor, Flack influenţând artişti mai tineri precum Lauryn Hill şi Fugees – care au lansat propria lor versiune celebră a melodiei „Killing Me Softly” în 1996 – împreună cu Lizzo, Lady Gaga şi Ariana Grande.
Fie că este vorba de protest, romantism sau clasici, indiferent de tema abordată de Flack, „fiecare cântec pe care l-am înregistrat a exprimat ceva profund şi personal pentru mine”, i-a spus ea jurnalistei muzicale de la NPR Ann Powers în 2020.
