Ionuț Vulpescu: Ce credeți despre Inteligența Artificială?
Ion Iliescu: Dacă mă întrebi ca inginer, ce cred despre inteligența artificială, e clar că tehnologia avea să se dezvolte până într-acolo încât va tinde să suplinească, în anumite sectoare, efortul uman – o spusese și Marx, chit că nu le convine unora, iar asta nu e o discuție de secol XXI, ci de secol XIX. Tehnologia nu poate suplini însă talentul și rațiunea umană, care sunt înzestrări naturale. Tocmai de aceea, unealta aceasta numită „inteligență artificială” își va îndeplini funcția numai în termenii a ceea ce e contractual, deci artificial: în comunități de lucru, în întreprinderi, în forme de asociere umană, al căror scop este o muncă productivă și un randament consistent. Să fim serioși, istoria a evoluat pe măsură ce homo faber și-a fabricat unelte, pe care le-a gândit ca homo sapiens. Inteligența artificială e o nouă invenție a lui homo faber, dar asta nu îl face mai puțin sapiens și nu îl face mai puțin om. Dacă mă întrebi ca om politic, eu am văzut multă inteligență artificială la viața mea, dar nu vreau să intru în detalii. S-ar putea ca inteligența artificială de acum să fie peste inteligența naturală a unor indivizi foarte artificial construiți de diferite grupări de interese pentru putere.
Sunt și eu modern în felul meu. Nu spun să ne întoarcem la mașina lui Turing, spun să o vedem în această evoluție a inteligenței artificiale, și să luăm ce se întâmplă acum ca o etapă firească a acestei evoluții. Eu sunt îngrijorat că oricât ar evolua tehnologia, inteligența socială nu se construiește doar prin algoritmi; nici empatia, nici solidaritatea. De asta vă spun că un tip cu adevărat de stânga nu se teme de inteligența artificială. Ci va profita de ea ca să arate cât de importate sunt lucrurile care ne fac atât de umani, precum inteligența socială, sentimentele noastre, nervii noștri, în definitiv.
Omul gândește posibilități, și le dă carne și oase; A.I. gândește probabilități, poate mai repede și nu neapărat mai bine decât ființa umană. Dar e un calcul care îi va scăpa tot timpul acestei inteligențe artificiale, cel afectiv. Ea poate imita rațiunea umană până la un punct, nu o poate înlocui însă. Așa a fost proiectată, să imite gândirea noastră pe cât cu putință. Am citit mult Asimov la viața mea și sunt convins de un lucru, nicio mașinărie nu poate avea conștiință. Are el o vorbă, „cel mai trist lucru e că știința acumulează cunoștințe mai repede decât acumulează societatea înțelepciune”. Dar nu mai gândește nimeni așa. Butada asta a lui Asimov e dată astăzi sub lupa progresului: tehnologia evoluează mai repede decât ne putem noi educa în utilizarea ei. Nu e vorba despre timpi: devenirea umană și cea tehnologică nu sunt în contratimp, ăsta e un război inventat. E vorba despre delăsarea ființei umane că face A.I. ceva pentru ea, pentru că e mai convenabil, e mai confortabil. Suntem o societate de leneși rămasă în această lume postmodernă, de aceea se vorbește atât de mult despre A.I.
Vă împărtășesc ceva. În jurnalul meu de lectură, pe care l-am ținut atât de mult la sertar, dar încep să mă gândesc că nu mai e o idee bună să rămână doar acolo, apare un conspect pe care l-am făcut pe marginea unei cărți provocatoare, publicată în 1976: Computer power and human reason, de Joseph Weizenbaum. Opinia lui, pe care o respect, e aceea că oamenii sunt înclinați să creeze fetișuri, care deformează imaginea despre specia umană și raporturile ei cu mediul înconjurător. Unele dintre aceste fetișuri sunt despre computere și puterea lor de a substitui activitatea umană. Numai că, avertiza Weizenbaum, trebuie să delimităm ferm inteligența umană de cea a mașinilor. Inteligența artificială e o „proteză”, care sprijină dinamica acțiunilor noastre prin două caracteristici esențiale: deține o regularitate neobosită și o supunere oarbă față de legile care îi constituie proiectarea. Desigur, cercetările din ultimele decenii au luat ca model omul pentru A.I.: roboții au avut copilăria lor, au învățat un limbaj, au acumulat informații, dar atenție, Weizenbaum ne stinge îndoielile referitoare la inutilitatea speciei umane, atunci când întreabă: „despre ce risc, curaj, încredere, capacitate de rezistență și forță de a învinge se poate vorbi, când e vorba de mașini?”
Ionuț Vulpescu: Dar despre Chatgpt?
Ion Iliescu: Trebuie să îți spun, ca să ne amuzăm, persoane din apropierea mea l-au întrebat ce crede că aș putea opina despre el. Iar răspunsul lui (n.a. Chatgpt) a fost că dată fiind orientarea mea către tehnologie, e destul de sigur că l-aș putea plăcea. Prin urmare, mi-a câștigat încrederea. Spune și el ce găsește în bazele de date, dar face conexiuni interesante. De pildă, la întrebarea care sunt lucrurile bune pe care le-am făcut, a găsit cinci: tranziția României către democrație; stabilizarea politică după o perioadă de haos; reforma de la o economie planificată centralizat la o economie orientată către piață; modernizarea infrastructurii și creșterea implicării sociale, cu accent pe dezvoltarea unui mediu politic pluripartidist. Sunt destul de mulțumit, nu doar de răspunsuri, ci și de topul lor. Prefer însă un interlocutor uman, bag de seamă că inteligența aceasta artificială nu prea are simțul umorului.
Încă ceva, l-au întrebat și care e cea mai bună replică din discursurile mele. În mod curios, a ales una care nu face parte din discursurile lucrate, ci din cele spontane, libere, din zile de tensiune, din 1990: „vă cer să aveți încredere în ziua de mâine, în înțelepciunea oamenilor noștri”. Dacă inteligența artificială a recunoscut că îndemnul la încredere e cel mai bun lucru, atunci îmi e clar că se recunoaște învinsă de ceva ce numai noi, ca ființe umane, putem avea în rarele noastre clipe de luciditate: deplina lăsare a vieții noastre în mâinile celuilalt, cu speranță.
În 1980, apărea la Tokio o carte care mi-a fost dăruită și căreia i-am dat și ei câteva pagini din jurnalul meu de lectură, un volum al lui Yoneji Masuda, Societatea informatică, o societate postindustrială. Se vorbea, încă din 1972, la Institutul Japonez pentru Dezvoltarea Folosirii Calculatoarelor, despre „Planul pentru o societate informatică”, un obiectiv național pentru anul 2000: două obiective m-au cucerit și le-am găsit formidabile. Primul, planul Computopolis, un oraș computerizat experimental, proiect de 1170 miliarde de dolari; al doilea, un computer peace corp. Ei credeau în ceea ce s-a dovedit a fi o realitate: epoca informatică, o transformare socială calmă, care va produce o neo-renaștere, globalismul, axat pe democrație participativă, sinergică și creatoare de cunoștințe. O democrație în care printre valorile fundamentale, intimitatea – se vorbea chiar de „turnul Copernican al intimității” – va fi crucială, și în care progresul va fi garantat de computopia – relația dintre computere și tehnologia inovativă. Trebuie înțeles faptul că civilizația informatică e tot opera lui homo sapiens și că nu va dispărea din mijlocul ei. Pariul japonez acesta a fost: secolul XXI nu va fi al unei civilizații materiale, ci al societății invizibile, deci al civilizației virtuale. Vă las pe dvs. să vă gândiți dacă pariul european pentru secolul XXII va fi la fel de tare”.
