„Iată în ce chip se socot nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zalmoxis, divinitatea lor, pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis. Când tună şi fulgeră, geţii trag cu săgeţile înspre cer şi ameninţă zeul, deoarece cred că acolo sus nu este alt zeu decât al lor”, arăta istoricul antic Herodot.
Ritualurile practicate de daci, explica Mircea Eliade, aveau rolul de a ameninţa puterile demonice manifestate în nori şi de a-l ajuta pe zeul fulgerelor și al furtunilor.
„Gebeleizis este un zeu al furtunii sau mai degrabă un vechi zeu al cerului, patronul clasei aristocrate şi militare, iar Zamolxis era zeul Misterelor, maestrul iniţierii, care conferă imortalitatea”, relata Mircea Eliade, în volumul „De la Zamolxis la Genghis-han”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică (1980).
Dincolo de practica neobișnuită a alungării norilor, dacii par să fi înțeles că lupta cu inundațiile nu poate fi dusă decât într-un singur fel – să își construiască casele mai sus, departe de ape.
„Am mai aflat apoi și următoarea legendă: zice că în vremile de demult nu locuiau oamenii pe munți și pe dealuri, ci locuiau cu toții la șes și lucrau pământul.
A venit însă vremea când a fost potop și au fost crescând apele și, văzând că apele tot cresc, oamenii cei mai cu putere și cu dare de mână și-au căutat locuri ridicate și s-au socotit cum ar face ca să scape de potop. Astfel au ales câțiva și vârful acesta de la Piatra roșie, care fiind numai de piatră nu putea fi teamă, că îl va strica apa.
Ei apoi s-au pus și au mai zidit și din vârf în sus ca să fie și mai departe de apă, în chipul acesta s-a făcut cetatea aceasta ca și altele de pe alte locuri“, relata, în 1887, în „Telegraful Român”, preotul Ioan Popovici, unul dintre primii români care au cercetat cetatea dacică Piatra Roșie și au scris despre ea.
Daci dacii se apărau de furtuni cu săgeți trimise spre cer, romanii se rugau zeului Jupiter pentru a-i ocoli de furtuni și inundații.
„Ploile torenţiale, inundaţiile, secetele şi soarele arzător au împovărat locuitorii Imperiului Roman. Iar vechii contemporani erau preocupaţi şi ei de cauze şi căutau soluţii.
În ciuda cunoștințelor științifice, ploaia în sine a fost considerată un fenomen trimis de zei, cum ar fi zeul vremii Zeus-Jupiter”, arăta arheologul Nadin Burkhardt, într-un articol de știință publicat de Universitatea Catolică din Eichstätt-Ingolstadt (KU) – Germania.
„Au existat și procesiuni de implorări pentru ploaie, în care matroane, femei cetățene, desculțe și cu părul despletit, mergeau la Templul lui Jupiter din Capitoliu împreună cu oficiali fără simbolurile lor de statut, scrie gadgetreport.ro.
Astfel de ritualuri reprezintă o procesare mentală a experienței dezastrului în colectiv, care este mai ușor de suportat împreună și activ”, arăta arheologul Nadin Burkhardt.
Scriitorul grec Pausanias relata de o altă practică neobișnuită – „aquaelicia”. În religia romană, anticii foloseau o piatră numită „lapis manalis”, pe care, în timpul secetei, o mutau din afara zidurilor orașelor în orașe pentru a o folosi în ritualuri menite să aducă ploaia.
Mai mult chiar, în Munții Lycaion din Arcadia, preoții erau capabili să creeze ceață și nori și astfel să plouă deasupra izvorului nimfei Hagno prin jertfe și ramuri de stejar.
