Povestea României şi a artiştilor ei de la 1900 până în zilele noastre este structurată consistent în expoziţia „Un ochi râde, altul plânge. Arta românească în colecţia lui Ovidiu Şandor” de la Cracovia prin cei mai reprezentativi creatori ai săi. Sunt reunite sculptura şi fotografia lui Brâncuşi, băţul lui Andrei Cădere cu care s-a plimbat prin Paris pentru că nu avea loc în galeriile de artă, este evidenţiată ironia lui Horia Bernea printr-un grafic cincinal de producţie, poveştile tragice ale unor artiste precum Lena Constante-Brauner şi Ioana Nemeş, nonconformismul lui Ion Grigorescu şi instalaţii-simbol ale generaţiei de artişti de după ’89.
Expoziţia pleacă în primul rând de la ideea de a explora istoria României de la 1900 până astăzi prin lucrările de artă, prin ochii artiştilor, prin destinele unora dintre aceşti artişti. „Tot ceea ce face Institutul Cultural Român din Polonia, – expoziţiile de artă, arhitectură, design -, este organizat şi văzut prin ochii istoriei”, a afirmat Ovidiu Şandor, ghid într-un tur
Curatorii acestei expoziţii, Monika Rydiger şi Łukasz Galusek, au identificat ceva specific culturii şi societăţii române, „o caracteristică interesantă, faptul că în vremuri grele un mecanism de apărare pe care îl folosesc românii este umorul, ironia, mai ales umorul negru, absurd. Selecţia a căutat aceste două direcţi: aspectul istoric şi abordarea ironică”, a explicat colecţionarul Ovidiu Şandor.
Prima lucrare de artă contemporană din România
Expoziţia se deschide cu lucrarea lui Chiril Cucu, „Earth – Man – in the Hand of God”, pe care Ovidiu Şandor o numeşte „prima lucrare de artă contemporană din România”, de la 1892. Este de fapt o icoană atipică, tempera pe lemn, cu Dumnezeu şi sfinţii în partea de sus reprezentând Raiul, iar jos flăcările Iadului, cu un sistem solar foarte corect ştiinţific. Planeta este ţinută într-o mână.
Prima încăpere este „un aperitiv”, cu lucrări din diverse perioade, care punctează sarcasmul din arta românească. Bogdan Gârbovan prezintă aici ierarhiile Poliţiei române, de la cel mai simplu agent până la chestorul-şef, aşezată alături de ierarhia din Biserica Ortodoxă de la gropar până la Preafericitul Patriarh.
Andra Ursuţa este prezentă cu lucrarea „Yoga won’t help” – o lucrare-autoportret. Artista scanează persoane şi obiecte, face un colaj 3D pe calculator, apoi printează o matriţă care este turnată în sticlă.
Brâncuşi, sculptor şi fotograf
În următoarele două săli, denumite de curatori „Constelaţia”, publicul se va familiariza cu destinele unor artişti care au decis să părăsească România.
„La începutul secolului trecut, dacă voiai să devii un artist relevant din punct de vedere internaţional, era unica posibilitate: să pleci la Berlin, aşa cum a făcut-o Arthur Segal, un fel de bunic al avangardei româneşti”, spune colecţionarul. Alţii au plecat la Paris, precum Brâncuşi. În centru sălii este „Cap de copil”, un bronz din 1907, prima lucrare în care artistul renunţă complet la bust, reprezintă somnul. „Este pasul pe care Brâncuşi îl face de la reprezentarea obiecte la a reprezenta concepte”.
Atelierul şi fotografia lui Brâncuşi sunt prezente de asemenea în expoziţia din Polonia.
Brâncuşi introduce repetiţia, „Coloana fără sfârşit” fiind cel mai bun exemplu, unde construieşte un element şi acela foarte geometric, pe care îl repetă la infinit. Motivul sărutului este repetat în desene precum şi pe „Poarta Sărului” de la Târgu-Jiu, de 16 ori pe faţă şi de patru ori pe lateral. „O altă tehnică a lui Brâncuşi e combinatorica, prin care creează nişte elemente de limbaj vizual pe care le combină şi le recombină, aşază lucrările din atelier într-un anumit fel şi apoi le fotografiază, el recombină şi le fotografiază din nou. Soclul devine sculptură şi sculptura devine soclu. Până la Brâncuşi, soclul era o masă mare acoperită cu o pânză neagră. Brâncuşi este primul artist la care soclul devine un element important în lucrare”, explică Ovidiu Şandor.
Trei membri ai familiei Brauner şi un Maxy
Victor Brauner a fost inclus în expunere prin pictură, desene, publicaţie ilustrată. Fratele său, Theodor Brauner, a fost activ ca fotograf. În expoziţie, o vom întâlni şi pe Lena Constante-Brauner, soţia sa, care are o poveste tragică, fiind prietenă cu soţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Acestuia din urmă fiind considerat indezirabil de conducerea comunistă, i se pune în scenă un proces şi condamnat la moarte. Însă, în acel proces este condamnată pe nedrept şi Lena Constante, doar pentru că era prietenă de familie. „Ea face puşcărie, scrie două cărţi despre acei ani, şi se căsătoreşte cu Theodor Brauner, unul dintre cei importanţi etnografi ai României. Vor călători prin satele României şi, pentru că în puşcărie şi-a dezvoltat obiceiul de a repara singura pereche de ciorapi pe care o avea, roagă femeile din sat ca atunci când aruncă ţesăturile vechi, fragmente de materiale, să i le trimită la Bucureşti. Din aceste resturi, ea creează colaje poetice”, povesteşte Şandor, care a adus în expoziţie două lucrări.
Tzara, primul influencer
Tristan Tzara, „poate primul infuencer din lume”, care a înţeles rolul informaţiei, neavând la dispoziţie internetul, scria scrisori artiştilor din toată lume trimiţându-le reviste şi cărţi pe care ei le publică la Zurich. Devine atât de cunoscut, şi mişcarea Dada, încât în 1924, atunci când decide să se mute la Paris, Andre Breton şi Parisul îl aşteaptă ca pe un un fel Mesia. Tzara la Paris continuă să facă acest demers de promovare a dadaismului, a avangardei în general. Sunt expuse o serie de publicaţii cu poeziile lui Tristan Tzara, ilustrate de cei mai mari artişti ai vremii: de la Marcel Iancu la Joan Miró.
Paul Neagu, un alt artist care decide să părăsească România, de data aceasta pentru Marea Britanie, unde devine profesorul unei importante generaţii de sculptori, este prezent în expunere cu o lucrare reprezentativă.
În contrast, N.H. Maxy, cel puţin la fel de important ca Victor Brauner şi toţi ceilalţi artişti ai avangardei româneşti, a rămas relativ puţin cunoscut pentru că este unul dintre puţinii care a decis să rămână în ţară după al Doilea Război Mondial. În expoziţie, se poate vedea lucrarea „Still Life with Celluloid Doll and Iron” realizată la 1926.
„Toată avangarda de la Bucureşti era de stânga, unii de extremă stângă, chiar membrii ai Partidului Comunist, cum era şi Maxy. A devenit un important comisar cultural, a fost primul director al Muzeului Naţional de Artă al României. Renunţă la tipul de artă pe care o făcea în perioada Interbelică şi începe să picteze socialismul realist care era tema zilei. El îi organizează lui Brâncuşi, ca director de muzeu, prima expoziţie din Europa, în 1956, cu puţin timp înainte de moartea sculptorului”, aflăm de la colecţionar.
Conceptul lui Andrei Cădere
Andrei Cădere, puţin cunoscut în România, născut la Varşovia pentru că părinţii lui erau diplomaţi, a crescut şi studiat la Bucureşti, plecând însă în 1967 la Paris. Este unul dintre preferaţii colecţionarului.
„Acolo se întâlneşte cu lumea comercială a galeriilor de artă. Nicio galerie nu vrea să lucreze cu artişti veniţi din România comunistă şi îşi dezvoltă această frustrare dându-şi seama că artistul nu poate exista dacă arta lui nu are acces la peretele galeriei. Treptat îşi desprinde pictura de pe pereţi şi o mută pe jos, apoi o face în lemn, reducând-o în final la un băţ din segmente colorate pe care poate să îl care unde vrea. E celebru la Paris în epocă pentru că merge la vernisajul altor artişti unde intră cu băţul lui şi îl sprijină pe perete deranjând display-ul atent realizat. La un vernisaj e rugat să lase băţul deoparte dacă vrea să intre, îl pune în dulapul femeii de serviciu alături de mot, şi există o fotografie cu acest moment, dar nu se lasă şi intră în expoziţie cu un băţ mai mic cu care face acelaşi gest. Sau îşi invită prietenii la vernisajul expoziţiilor sale, acestea având loc pe o stradă oarecare din Paris, unde se plimbă timp de o oră”.
Isidore Isou – unul dintre marii rebeli ai României
Isidore Isou, unul dintre marii rebeli ai României, evreu de origine, supravieţuieşte miraculos unui Pogrom de la Bucureşti, unde este bătut aproape până la moarte, dar reuşeşete să scape, pleacă la Paris, scrie cărţi anarhice, se consideră noul Mesia care vine să facă revoluţia pe Pământ. În timpul grevelor studenţilor din Paris, în 1968, scrie de mână manifeste pe care le lipeşte în jurul Sorbonei, un personaj fantastic, arta lui fiind o combinaţie de desene şi text şi simboluri grafice, aşa sunt şi cărţile sale.
Scriitoarea Herta Muller este prezentă în expoziţie cu o serie de poezii care sunt sub formă de colaje, texte decupate, în spiritul lui Tzara.
Perioada comunistă şi artiştii care au decis să rămână în ţară
În sala numită „Insuportabila greutate a fiinţei”, îl întâlnim pe Jules Perahim, comunist convins, care fuge în timpul Războiului în Rusia, se întoarce în România pe tancurile sovietice, devine unul dintre cei mai importanţi comisari culturali în sistemul comunist impus de Rusia în România, dar în cele din urmă părăseşte România şi fuge în Franţa, dezamăgit de ceea ce se întâmplă în ţară.
O lucrare de Horia Bernea din perioada lui experimentală, înainte de PROLOG, „face mişto de graficul Cincinal, se numeşte „Grafic de producţie”, o „fină ironie la vizualul cu care am trăit în comunism”.
O mini-sală i-a fost dedicată, atât pe exterior, cât şi interior, lui Ion Grigorescu, artist care a refuzat să se conformeze sistemului. În perioada comunistă sistemul era UAP – Uniunea Artiştilor Plastici. Dacă erai membru primeai un atelier, aveai acces la materiale, la uleiuri, la pânze, aveai acces la spaţiile UAP-ului, dacă nu erai, practic nu puteai exista ca artist. Ion Grigorescu decide să rămână în afara acelui sistem, trăieşte din pictat biserici, dar între timp îşi face propria sa artă experimentală, mai ales în filmul „Boxing”, ce poate fi urmărit aici, în care face box cu sine.
Florin Mitroi, profesor la Academia de Arte din Bucureşti, influent pentru artiştii de după 1989, este prezent cu portrete bazate pe fotografii ale oamenilor, mai degrabă portrete ale unor stări mentale, „ca un jurnal al stărilor artistului în diverse zile şi perioade”.
„A fost sau nu a fost”
Arhitectul Andrei Pandele a fotografiat în perioada comunistă cotidianul acelei epoci, precum venirea lui Gorbaciov la Bucureşti în martie 1989, atunci când liderul sovietic a încercat să-l convingă pe Ceauşescu să renunţe la putere în manieră paşnică. Pentru că fotografia în weekend evenimente sportive, avea un permis de fotograf, aşa că atunci când era oprit de Poliţie putea să se justifice. A fost oprit „doar” de 37 de ori.
În expunere sunt şi câteva lucrări de Ion Bârlădeanu, şomer din perioada comunistă, care a trăit pe lângă gunoaiele din spatele blocurilor comuniste din Bucureşti. „Şi-a dorit să devină regizor şi culegea reviste din care decupa imagini şi făcea colaje care sunt forma lui de film. Eu îl numesc unicul artist pop-up din România pentru că a salvat această imagine cu care am trăit. Lucrările lui de multe ori se referă la lucrurile pe care ni le-am avut şi ni le-am dorit: mâncare vestică, călătorii, băuturi, el le captează ironic, mereu cu lucrări de artă inserate”, spune gazda evenimentului.
Cadre de la Televiziunea Română din perioada Revoluţiei, fără niciun comentariu, doar imaginile transmise atunci sau filmate de diverşi cameramani, se văd într-un film de Andrei Ujică.
Artistele au o sală dedicată. Aici le întâlnim pe Ioana Nemeş cu măştile ei de inspiraţie maramureşeană, litografii de Geta Brătescu, Ioana Bătrânu cu o lucrare în care redă mormântul mamei sale, un dispozitiv de zbor prin pădure al Anei Lupaş, alături de o lucrare a artistei extrem de simbolică – „Cămaşă de identitate”.
Colecţionarul Ovidiu Şandor expune la Cracovia şi o lucrare a lui Mircea Nicolae, care s-a stins mult prea tânăr, un altar cu şapte obiecte pentru cele şapte zile ale săptămânii, realizate din obiecte găsite în Bucureşti.
Generaţia artiştilor de după ’89 este reprezentată de pictorii Şerban Savu, Victor Man, Ciprian Mureşan, Marius Bercea, Adrian Ghenie, Mircea Suciu sau Sergiu Toma. „Ciprian Mureşan, conceptual, are o serie de lucrări unde copiază pe aceeaşi coală de hârtie toate ilustraţiile dintr-o carte. E o lucrare pe care am comisionat-o eu şi i-am dat o carte de Andrei Cădere”.
„Castelul din Carpaţi”, instalaţie semnată de grupul SubREAL, o referinţă la cartea lui Jules Verne, este o lucrare ce reprezintă Palatul Parlamentului făcut din pachete de ţigări Carpaţi, cele mai ieftine şi cele mai nocive, fără filtru, ţigara muncitorului şi a artistului din acea perioadă. Cu un scaun atârnat deasupra cu ţepele prin „care încearcă să-l scoată pe Ceauşescu din noi”.
Expoziţia face parte din Sezonul România-Polonia 2024-2025, organizat de Ministerul Culturii şi Institutul Cultural Român, prin reprezentanţa sa de la Varşovia, pentru partea română, respectiv Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi Institutul „Adam Mickiewicz”, în parteneriat cu Institutul Polonez din Bucureşti, pentru partea polonă.
Expoziţia va fi deschisă timp de mai bine de patru luni, până în 20 iulie, la Centrul Internaţional pentru Cultură de la Cracovia (MCK).
