La 29 octombrie (8 noiembrie) 1781, împăratul Iosif II a dat așa-numitul Edict de toleranță, prin care se interzicea asuprirea cetățenilor pe motive de credință.
Lege promulgată de împăratul romano-german Iosif al II-lea acorda o libertate limitată de cult creștinilor necatolici și elimina restricțiile civile cărora aceștia le fuseseră supuși anterior în stăpânirile austriece, menținându-se, totodată, o poziție privilegiată pentru Biserica Catolică.
Printr-un edict din 2 ianuarie 1782 – cunoscut uneori și sub denumirea de Toleranzpatent – Iosif a reglementat statutul evreilor din teritoriile habsburgice, eliberându-i de numeroase restricții discriminatorii. (sursa: https://www.britannica.com)
Potrivit actului emis de Iosif al-II-lea în 1781, se îngăduia oricărei confesiuni, dacă avea 100 de familii, să-și zidească biserică, să întrețină preot și învățător. Necatolicii nu mai erau obligați să ia parte la slujbele catolicilor sau să plătească taxe preoților catolici. Era admisă și trecerea de la o confesiune în alta. În căsătoriile mixte, dacă tatăl era ortodox, erau socotiți ortodocși numai băieții, iar dacă tatăl era unit, toți copiii deveneau uniți. (sursa: Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol: II, Preot prof. Dr. Mircea Păcurariu, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981)
La scurt timp însă, împăratul a revenit asupra lui, printr-un rescript, din 6 ianuarie 1782, care reglementa trecerile la Ortodoxie. Documentul dispunea ca acelora care doreau să părăsească confesiunea catolică sau unită, să li se facă o catehizare de șase săptămâni în învățătura catolică (sau unită), plătind catehetului câte un zlot pe zi, lucru foarte greu pentru niște credincioși țărani.
Peste alte câteva zile, împăratul a dat o nouă dispoziție, prin care se prevedea să nu se ia în considerare cererile comunităților, ci numai cele individuale.
În ciuda acestor dispoziții, care făceau practic imposibilă revenirea românilor uniți la Ortodoxie, s-a pornit totuși o puternică mișcare de revenire în Țara Hațegului, acolo unde parohiile au fost trecute forțat la unire în 1761.
Episcopul Grigore Maior a fost nevoit să ceară sprijinul guvernului și al autorităților militare, pentru întoarcerea poporului la uniație. Același lucru s-a petrecut și în multe sate din Țara Făgărașului, unde vicarul Ignatie Darabant de la Blaj a avut nevoie de sprijinul autorităților militare, pentru stăvilirea mișcării de întoarcere la Ortodoxie.
La 20 august 1782, împăratul Iosif II a dat așa-numita Patentă de unire, prin care dispunea ca fiecare Biserică să rămână cu credincioșii pe care îi avea și să nu se mai facă prozelitism. De fapt, măsura a fost luată numai împotriva Bisericii Ortodoxe, care nu putea primi credincioși uniți. În schimb, Biserica unită și-a continuat și în viitor acțiunea prozelitistă, folosindu-se de sprijinul permanent al autorităților de stat.
În 1798 s-a făcut o primă încercare de refacere a unității bisericești a românilor transilvăneni, inițiată de câțiva protopopi ortodocși și uniți, dar a rămas fără rezultat: Imperiul habsburgic promova această dezbinare a românilor pentru a-i putea stăpânii mai ușor. (sursa: Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Compendiu, Preot profesor doctor Mircea Păcurariu, Basilica, 2013)
