Parisul își dezvăluie viziunea despre o industrie europeană verde și protejată, cu măsuri de șoc pentru automobile, oțel și produse chimice. Un plan care îi va nemulţumi serios pe liberali.
Emmanuel Macron a avut câteva mesaje foarte specifice de transmis Ursulei von der Leyen. Președinta Comisiei urma să prezinte, miercuri la prânz, „busola pentru competitivitatea europeană”. Franța se îndreaptă spre platou. Într-o notă detaliată transmisă Comisiei Europene şi pe care „Le Point” a putut să o consulte, Parisul își dezvăluie viziunea asupra viitorului „Pact pentru o industrie curată”, care trebuie publicat de comisarul Teresa Ribera în martie, împreună cu comisarii Stéphane Séjourné și Wopke Hoekstra. Este partea cheie a sistemului legislativ al Uniunii Europene pentru a revigora competitivitatea Bătrânului Continent fără a pierde din vedere obiectivele climatice.
Executivul francez nu face nimic cu jumătate de măsură. În meniu: trei planuri de urgență sectoriale dure și o baterie de măsuri protecționiste care riscă să-i arunce pe liberalii europeni în dezordine. Un document care poartă amprenta voluntarismului industrial care îi este atât de drag lui Emmanuel Macron.
Primul proiect urgent: automobilul. Confruntat cu ofensiva chineză asupra vehiculelor electrice, Parisul cere un „pact auto european” care să cuprindă șase măsuri-șoc. În primul rând, obligația ca flotele profesionale mari să achiziționeze vehicule electrice „made in Europe”. Aceasta reprezintă 58% din cererea europeană. Parisul dorește și un sistem temporar de ajutor pentru achiziții, eventual eligibil pentru finanțare europeană prin Fondul pentru Climat Social. Comisarul Stéphane Séjourné împinge și el spre această direcţie, ceea ce nu este deloc surprinzător.
Un alt punct sensibil: relaxarea penalităților CO2 pentru 2025, dar numai pentru producătorii care demonstrează un angajament clar față de electrificare. Parisul nu uită de subcontractanți și de legăturile esențiale din sector, cerând acces simplificat la ajutorul de stat. O abordare care urmărește păstrarea țesutului industrial european, menținând în același timp cursul decarbonizării.
Documentul detaliază apoi o baterie de măsuri defensive și viitoare. În fața concurenței internaționale, Franța necesită o consolidare a instrumentelor de apărare comercială, în special pe componentele cu valoare adăugată ridicată, și aplicarea „măsurilor oglindă” pentru a garanta echitatea reglementărilor. Inovația nu este uitată: Parisul face eforturi pentru o digitalizare sporită, de la proiectare la producție, inclusiv dezvoltarea vehiculelor conectate. Documentul solicită înființarea unui comitet de experți responsabil cu monitorizarea acestei transformări.
Al doilea front: industria siderurgică. Elysée dorește o mobilizare „completă și accelerată” a instrumentelor antidumping. Documentul solicită în special un nou mecanism de apărare pentru oțel din iunie 2026 care să preia măsurile de salvgardare actuale considerate insuficiente.
Pentru chimie, al treilea sector critic, Parisul propune crearea unui „Chemical Critical Act”. Obiectiv: protejarea unei liste de molecule strategice esențiale pentru lanțurile valorice europene.
Franța trage un semnal de alarmă cu privire la mecanismul de ajustare a carbonului la frontieră (MACF), piatra de temelie a strategiei europene privind schimbările climatice. Pentru Paris, sistemul actual are defecte majore care trebuie corectate urgent. Astăzi, dacă un producător străin de oțel dorește să exporte în Europa, trebuie să plătească o taxă pe carbon la granița europeană. Dar, dacă mai întâi transformă acest oțel în piese de automobile înainte de a le exporta în Europa, el scapă de această taxă. Acesta este ceea ce numim sectorul „din aval” – prelucrarea produsului brut.
Prin urmare, Franța propune extinderea taxei pe carbon nu numai la materiile prime precum oțelul, ci și la produsele prelucrate, cum ar fi piesele de automobile. Fără această prelungire, MACF (CBAM după acronimul englez) riscă să penalizeze producția europeană de produse finite, care plătește deja pentru emisiile sale de carbon. Această propunere reflectă o suferință majoră: dacă Europa impozitează oțelul brut, dar nu produsele din oțel, riscă să vadă propriile industrii de prelucrare dispărând în favoarea țărilor fără constrângeri de mediu.
Nota franceză abordează și un subiect exploziv: competitivitatea exporturilor europene. Parisul solicită menținerea parțială a cotelor gratuite de CO2 pentru produsele destinate exportului, o cerere care riscă să-i nemulţumească profund pe apărătorii mediului.
În document, Franța cere și un arsenal consolidat împotriva practicilor de eludare. În prezent, a fost identificată o problemă majoră: producătorii străini pot ocoli cu ușurință MACF, rezervând în mod special producția lor cel mai puțin poluantă pentru piața europeană, continuând în același timp să producă într-un mod foarte poluant pentru restul lumii. Este ceea ce se numește amestecarea resurselor.
Pentru a contracara această practică, Parisul propune o soluție radicală: aplicarea implicită a unei rate medii a emisiilor de CO2 tuturor importurilor, cu excepția cazului în care compania poate demonstra că întreaga sa producție, și nu doar cea destinată Europei, îndeplinește standarde înalte de mediu. O problemă crucială pentru eficacitatea mecanismului de ajustare a frontierei de carbon, în timp ce Europa este un pionier mondial în acest domeniu.
Și mai radical, textul pledează pentru o asumată „preferință europeană” în achizițiile publice, propunere care vine în urma raportului Draghi, dar care promite dezbateri aprinse cu statele membre nordice.
Aflăm, în această notă, că „autoritățile franceze susțin propunerile Germaniei de a direcționa cererea europeană către o producție cu conținut ecologic eficient, în special pe produsele „de bază”, pentru a oferi vizibilitate maximă la cererea în produse cu emisii reduse de carbon furnizate de facilităţile europene de producţie.
Pentru atingerea acestor obiective, Parisul propune utilizarea a două pârghii de reglementare existente: regulamentul privind proiectarea ecologică a produselor și cel privind produsele pentru construcții. Ideea este de a profita la maximum de aceste texte pentru a promova producțiile europene ecologice.
Pe termen lung, Franța elaborează o foaie de parcurs ambițioasă până în 2026. Propune un set de noi legi care să sprijine atât tranziția ecologică, cât și competitivitatea industrială. În centrul acestui sistem: un „accelerator industrial de decarbonizare”, un nou text legislativ care ar urma să accelereze transformarea ecologică a industriei europene.
Pentru a fi mai concret, obiectivul este dublu: pe de o parte, consolidarea cerințelor de mediu pe piața europeană pentru a oferi un avantaj unei producții locale mai virtuoase; pe de altă parte, să creeze un cadru legal care să faciliteze investițiile companiilor în decarbonizarea acestora.
Planuri europene, o istorie lungă
Pentru Emmanuel Macron, problema este dublă. Nu este vorba doar de a proteja industria europeană, ci și de a demonstra că tranziția ecologică poate rima cu crearea de locuri de muncă. Un pariu riscant, deoarece dezindustrializarea continuă să amenințe mai multe regiuni franceze. Rămâne de văzut dacă Ursula von der Leyen va accepta singură aceste propuneri.
Această ofensivă franceză face parte dintr-o lungă tradiție a planurilor industriale europene. Primul de acest gen a fost Planul Davignon din 1977 de restructurare a industriei siderurgice din Europa. În 1983, programul Esprit și-a propus să ajungă din urmă Statele Unite și Japonia în materie de informatică. Acest lucru reflectă ambițiile actuale împotriva Chinei privind vehiculele electrice.
Raportul Bangemann din 1994 a fost un document vizionar care propunea un plan de acțiune pentru dezvoltarea infrastructurilor digitale în Europa prin zece aplicații prioritare: telemuncă, învățământ la distanță, rețele universitare, servicii pentru IMM-uri, managementul traficului rutier, controlul traficului aerian, rețele de sănătate, pieţe publice de electronice, servicii administrative și autostrăzi urbane de informare. Raportul pleda pentru o liberalizarea a sectorului și rolul motor al pieței, refuzând o abordare dirijistă și subvențiile publice. A necesitat un cadru de reglementare armonizat la nivel european. Trebuie remarcat faptul că Europa a eşuat din moment ce nu a ieșit niciun campion digital de pe piața sa.
Practic, planul Airbus este singurul exemplu de succes de politică industrială europeană, care arată cum Europa poate reuși în fața concurenței americane atunci când își unește forțele. Dar planul Airbus nu datorează nimic Comisiei Europene. Se bazează pe un acord între state care a dat naștere consorțiului Airbus Industrie în 1970.
