Regizorul Radu Jude dezvăluie, într-un interviu acordat Agenției Naționale de Presă AGERPRES, cum a luat naștere filmul ‘Jurnalul unei cameriste’, primul său lungmetraj vorbit preponderent în limba franceză și realizat majoritar în afara României.
”E un film care s-a născut diferit de alte proiecte ale mele, în sensul în care a fost o ofertă dinspre un producător francez, Said Ben Said, care mi-a zis: ‘Vreau să fac un film cu tine, eu ca producător, tu ca regizor, dar trebuie să fie majoritar în franceză și majoritar filmat în Franța, dacă ai o idee’. Și atunci am venit cu acest proiect pe care îl aveam într-un stadiu foarte incipient, de niște ani, l-am dezvoltat și am făcut filmul”, a povestit regizorul.
Filmul, care intră în cinematografele din România pe 20 noiembrie, spune povestea Gianinei, care lucrează ca menajeră pentru o familie înstărită din Bordeaux. Se dedică total îngrijirii fiului angajatorilor ei, în timp ce fiica ei crește departe de ea, în România. Crăciunul se apropie, iar Gianina speră să-și poată revedea fetița.
‘Acum, filmul fiind terminat și eu, personal, relativ mulțumit de rezultat, pot să spun că am ieșit pe plus, putea să fie altfel’, mărturisește Radu Jude, în interviu.
Regizorul a vorbit și despre modul în care a lucrat cu actorii francezi. ‘Toți actorii au agenți, în Franța, ceea ce e foarte bine pentru ei, ar trebui ca și actorii români să aibă agenți, ca să le negocieze mai bine salariile și programele, dar asta face ca, de exemplu, pentru mine să fie foarte dificil să lucrez, să repet direct cu actorii. (…) A fost realmente o mare provocare să găsesc niște momente în care să pot repeta cu toți actorii la un loc’, a precizat Radu Jude.
Foto: (c) RADU TUTA / AGERPRES FOTO
AGERPRES: ”Jurnalul unei cameriste” este primul dumneavoastră lungmetraj în care se vorbește preponderent în limba franceză și este realizat majoritar în afara României. Ce a fost cel mai greu? Cu ce probleme v-ați confruntat?
Radu Jude: E un film care s-a născut diferit de alte proiecte ale mele, în sensul în care a fost o ofertă dinspre un producător francez, Said Ben Said, care mi-a zis: ”Vreau să fac un film cu tine, eu ca producător, tu ca regizor, dar trebuie să fie majoritar în franceză și majoritar filmat în Franța, dacă ai o idee…’. Și atunci am venit cu acest proiect pe care îl aveam într-un stadiu foarte incipient, de niște ani, l-am dezvoltat și am făcut filmul.
Și tot acest proces a fost, evident, mai dificil, din multe puncte de vedere, decât la alte filme, din alte puncte de vedere, mai lejer. Felul în care e organizată producția franceză, felul în care a fost organizată finanțarea, sunt multe lucruri care au mers mai ușor decât la un film românesc. Pe de altă parte, ca în orice lucru, nu e nimic care să vină fără un revers. Deci au existat și lucruri mai complicate în raportul cu producția, cu actorii, în raportul cu echipa, nu aș vrea să vorbesc în detaliu despre ele, pentru că nu știu dacă merită neapărat, dar, deci, cumva, a fost un proces cu avantaje și dezavantaje. Acum, sigur, filmul fiind terminat și eu, personal, relativ mulțumit de rezultat, pot să spun că am ieșit pe plus, putea să fie altfel.
AGERPRES: Cum a fost colaborarea cu actorii francezi?
Radu Jude: Foarte bună, cu amendamentul că, măcar să adaug totuși și un exemplu la răspunsul anterior, de exemplu, pentru că toți actorii au agenți, în Franța, ceea ce e foarte bine pentru ei, ar trebui ca și actorii români să aibă agenți, ca să le negocieze mai bine salariile și programele, dar asta face ca, de exemplu, pentru mine să fie foarte dificil să lucrez, să repet direct cu actorii, fără să trec prin casa de producție, prin agenți și așa mai departe, și a fost realmente o mare provocare să găsesc niște momente, de fapt, nu am găsit niciodată un moment în care să pot repeta cu toți actorii la un loc. Am putut repeta cu câte unul separat, cu altul separat, și doar la filmare am fost împreună, pentru că sunt actori foarte buni, foarte solicitați, în Franța se filmează mult, joacă teatru, cinema, televiziune, și atunci, și toate lucrurile astea trebuie plătite, dacă vrei o zi de repetiții, producătorii trebuie să plătească și asta a fost realmente o problemă.
Foto: (c) RADU TUTA / AGERPRES FOTO
AGERPRES: Total diferit de ce avem noi în România…
Radu Jude: Total diferit, pentru că în România pot să iau telefonul, să îl sun pe actor sau pe actriță, să zic: ”Băi, când ai 15 minute, 20 de minute, o jumătate de oră, o oră într-o zi, să facem o repetiție” sau… te poți organiza direct cu ei un pic altfel, pe când acolo nu aveam cum. Totul e indirect și totul mult mai greoi, și totul mai complicat, pe bani. Dar, mă rog, în general, lucrurile s-au așezat, sunt actori foarte buni, foarte capabili, extrem de experimentați și lucrurile au mers ușor, dar procesul a fost, pentru mine, neobișnuit.
AGERPRES: Dintre numeroasele experiențe ale românilor plecați la muncă în străinătate, ce anume v-a impresionat sau v-a revoltat suficient de mult încât să transformați viața unei cameriste într-un subiect cinematografic?
Radu Jude: Sunt mai multe lucruri, unele care sunt personale sau subiective, altele care țin de condiția României moderne, nu știu cum să spun, României de astăzi, unde emigrația economică e unul dintre fenomenele poate cel mai important într-un anumit sens al ultimilor 20 – 25 de ani, chiar mai mult, și care are avantaje în anumite situații, dezavantaje în altele, un amestec din lucrurile astea, în cele mai multe, iar pentru mine cel mai puternic au fost toate poveștile astea cu copiii care au ajuns la sinucidere fiindu-le dor de părinți. Adică există, dincolo de avantajele economice, mai mici sau mai mari, depinde acum de norocul fiecăruia, de, cum să spun, avantajele umane, dacă pot spune așa – am o mătușă care lucrează în Spania și care spune: ”Nici nu m-aș întoarce în România, pentru că în Spania sunt tratată ca un om, în România ca un animal” – și m-a impresionat asta când am vorbit cu ea ultima dată – dincolo de astea, există și un cost uman al exilului ăstuia, și filmul e despre o poveste de felul ăsta, adică filmul nu încearcă nici să devină un fel de statement generalizat, e un caz particular, dar, sigur, un caz particular care are anumite conexiuni, anumite raporturi cu regula, nu știu cum să zic.
Foto: (c) RADU TUTA / AGERPRES FOTO
AGERPRES: Filmul vorbește pur și simplu despre o emigrantă româncă care a venit să lucreze în Franța, are probleme peste probleme, iar finalul este lăsat la latitudinea spectatorului. Spectatorul este lăsat să aleagă dacă este un final fericit sau unul mai puțin fericit. De ce ați ales un astfel de final?
Radu Jude: Mai e o chestiune pe care vreau să o adaug la întrebarea anterioară, și anume faptul că pe mine mă interesează toate genurile de film sau genuri diverse, încerc să practic un cinema foarte divers. Filmul meu anterior, ‘Dracula’, e un film care are de-a face cu mitul Dracula, filmul anterior, ‘Continental 25’, o dramă plasată în Cluj, înainte am făcut două filme eseu. Mă interesează într-un anumit sens să descriu realitățile românești, umane, psihologice, sociale, politice, economice, habar nu am, urbane, rurale. Într-un fel, modelul pe care l-am luat pentru asta e Balzac, păstrând proporțiile, bineînțeles, în sensul în care mă gândesc la toate filmele astea ca o încercare de a portretiza problemele românești sau din unghiuri diverse, în genuri diverse, cu instrumentarul cinematografic, pentru că eu cred că singura putere a cinema-ului, sau nu singura, dar una dintre marile puteri ale filmului e să descrie sau să se uite la unele subiecte, la unele teme, cu un alt tip de limbaj, să ofere un alt tip de descriere decât sociologia sau istoria sau jurnalismul și așa mai departe, și asta e ceea ce mă interesează, de aia și filmul ăsta, într-un anumit sens, eu am fost un pic subversiv față de comanda inițială, pentru că am făcut un fel de film românesc în Franța, și nu un film franțuzesc 100% cum se așteptau ei.
Subiectul a fost pur românesc și a fost plasat acolo, e ca un film românesc făcut în Franța, mai degrabă decât unul franțuzesc. Deci ce mă interesează? Realitățile de aici, pentru că aici am trăit toată viața, aici locuiesc în continuare, nu puteam face un film francez 100%, deși acum mă bate gândul – un alt proiect posibil.
Acum revenind la final, am vrut foarte tare, m-a interesat foarte mult să ofer un happy-end care în realitate nu e un happy-end, pentru că e clar că există o amenințare sau o problemă care poate că se va repeta, sau există riscul să se repete, sau să explodeze în alt fel, și această rezoluție e doar temporară. Și asta îmi amintește de ce spunea Orson Welles că ”happy-end-ul ține de locul unde vrei să oprești povestea. Dacă o mai continui, întotdeauna se ajunge la o tragedie”.
Foto: (c) RADU TUTA / AGERPRES FOTO
AGERPRES: Filmul românesc pare să fie tot mai prezent în circuitul festivalurilor internaționale, dar mai puțin vizibil în cinematografele din țară. Reușim să construim un public în țară pentru filmele românești?
Radu Jude: E o întrebare fundamentală și la care nu am un răspuns. Am o serie de alte întrebări, dacă vreți, și, în primul rând, o corecție. Cred că există filme românești de succes de câțiva ani încoace – ‘Teambuilding’, ‘Mirciulică’. Ele există, adică sunt parte din fenomenul cinematografic românesc, le respect și îi respect pe toți cineaștii. Acum chestiunea e în felul următor: eu cred că problema trebuie luată din partea cealaltă, mi se pare că e greșit, adică nu că e greșit, că se pune în cârca cineaștilor sau a scriitorilor, habar nu am, li se pune în cârcă o sarcină care este în parte și pe umerii noștri, în parte e și pe umerii dumneavoastră, ca jurnaliști și ca oameni care se ocupă de cultură, și este, de fapt, pe umerii statului român, societății românești, pe umerii educației, pentru că problema e în felul următor: ca orice artă, să spunem, pentru o bună cunoaștere, pentru o bună raportare la arta respectivă, e nevoie de un anumit tip de educație, nu spun educație neapărat în sens formal, nu trebuie să faci UNATC ca să te uiți la un film, Doamne ferește!, mai degrabă chiar e indicat să nu, dar să luăm exemplul Franței: în Franța există, cu toate problemele și așa mai departe, există o populație cinefilă, un număr mare de cinefili și un interes pentru cinema, care nu vine din neant, nu vine pentru că francezii sunt mai aplecați către chestia asta, ci vine din faptul că există o investiție mare în arhive, cinemateci, cărți de cinema, traduceri din cărți de cinema finanțate, subvenționate.
Cinema-ul e materie de Bac la liceu, se predă la toate liceele și e materie opțională de Bac, și în fiecare an e un curriculum în care sunt câteva filme, șapte-opt filme, profesorii sunt formați pentru ele, ele se studiază, se dau examene. Or, abia în momentul în care ai tipul ăsta de abordare față de cinema, în cazul nostru, poți spera la un număr mai mare de spectatori interesați de ceea ce numim, o expresie care nu-mi place, cinema de artă sau cinema de autor. Or, câtă vreme la noi există un asalt împotriva culturii cu totul, există o bătaie de joc a tuturor guvernelor, inclusiv la Guvernul Bolojan, față de educație, au fost primele tăieri și așa mai departe, cum ai putea să obții lucrul ăsta?
Sigur că se poate spune acum – internetul îți oferă acces. Îți oferă acces la multe lucruri (…). E foarte simplu, adică și matematică găsești pe internet, dar asta nu înseamnă că ne transformăm într-o populație de matematicieni, pentru că există informația (…), deci fără o investiție serioasă, care mie mi s-ar părea că ar fi, cum să zic, obligatorie ca să nu rămânem în continuare o țară de migrație economică, investiții în cultură, în cercetare, în știință. Astea ar trebui să fie pe primul loc, nu să fie pe ultimul loc, și alea tăiate. Altfel nu ai cum, nu ai cum să obții și nu pentru că, asta știu că poate să pară o chestiune elitistă, că zic eu acum, dom’ne, ca să vezi filmele mele e nevoie de educație, nu e nevoie, eu nu spun asta, spun că pentru dezvoltarea unui gust, a unui interes, lucrurile nu apar din senin. Asta e tot. Și avem exemplul ăsta, dacă luăm exemplul Franței sau al altor țări unde problema asta se pune mai puțin acut, descoperi lucrul ăsta.
Foto: (c) RADU TUTA / AGERPRES FOTO
AGERPRES: Proiectul a fost respins la concursul Centrului Național al Cinematografiei, dar filmul a ajuns ulterior la Cannes și pe lista scurtă pentru European Film Awards 2027. Ce spune această experiență despre felul în care sunt susținute proiectele cinematografice în România?
Radu Jude: Nu vreau să intru în discuția asta, pentru că sunt din postura de victimă și e o postură care nu îmi place. A existat o comisie, de cineaști, critici și cine a mai fost, nu mai țin minte, au citit proiectul, li s-a părut că e prost și l-au notat ca atare, nu am ce să comentez mai mult. Ce pot să comentez e altceva, apropo de ce vorbeam mai înainte, adică ce fel de cinema vrem să avem și micile succese sau marile succese din ultima vreme oferă o imagine falsă, pentru că, de exemplu, Centrul Național al Cinematografiei, din fel de fel de motive, habar nu am, nici nu mă interesează, nu funcționează de doi ani de zile, de fapt, pentru finanțare. De doi ani nu mai există niciun concurs de finanțare, abia acum s-a făcut primul concurs. E o situație în care nu știu, nu contează cinema-ul, dacă ar conta, imaginați-vă cum ar fi să fie închise spitalele doi ani sau ceva. OK, cinema-ul nu e important, cum sunt spitalele, dar, ca idee, totuși, un domeniu nu funcționează doi ani, e halucinant. Și e și vina noastră, a cineaștilor, dacă vreți, că lăsăm lucrurile, că nu suntem o breaslă unită. Sunt fel de fel de de motive pentru asta.
AGERPRES: Probabil îi ajută și faptul că reușiți să găsiți finanțări și din alte surse.
Radu Jude: Da, acum, eu am făcut filmul ăsta cu bani din Franța și cu participarea companiei unde suntem, Avanpost, cu niște bani de la BRD. Acum termin un film pe care l-am filmat în vară și care este integral din bani privați, niște producători străini, un film low budget, m-am descurcat așa, dar asta e.
Foto: (c) RADU TUTA / AGERPRES FOTO
AGERPRES: Ce proiecte mai aveți pe agendă în perioada următoare?
Radu Jude: Sunt foarte multe. Intru în filmare în trei săptămâni, cu un fel de film, o adaptare liberă după ‘Miorița’, un ‘Revenge Story’, să zic așa, mă rog, cât sunt eu în stare să fac un film de felul ăsta, și după aia am fel de fel de proiecte pentru care nu am încă finanțare deloc, o să vedem. Există un film pe care îl dezvolt cu Sebastian Stan, se cheamă ‘Frankenstein în România’, dar nu știu când va fi finanțat, și sigur, filmul pe care îl termin, care se numește ‘Cum vine blânda noapte’, un vers al lui Baudelaire, și care e tot un raport cu un alt produs cultural, în alt film, în cazul ăsta, ‘L’amore’ al lui Rossellini, și e un film, în prima parte, povestea unei videochatiste, în partea a doua, povestea unei văduve de la țară și raportul ei cu religia, și amândouă fac un diptic. Și proiectul pe care îl am și filmul ăsta pe care îl termin acum sunt foarte diferite de ce am făcut.
