La 22 de ani, Anna Sava a absolvit Filosofia la Universitatea din Bucureşti ca şefă de promoţie şi a fost admisă la programul MPhil in Classics (Ancient Philosophy) de la Cambridge – unul dintre cele mai competitive programe de master din lume. Drumul ei a început în ultima clasă de liceu, la o oră de filosofie care i-a schimbat perspectiva asupra a ceea ce înseamnă cu adevărat să înveţi.
Într-un interviu despre educaţie, gândire critică şi responsabilitate intelectuală, Anna vorbeşte despre hibele unui sistem şcolar care confundă memorarea cu înţelegerea, despre pericolul separării artificiale dintre „uman” şi „real” şi despre de ce filosofia nu este un lux academic, ci un instrument de supravieţuire într-o lume în care inteligenţa artificială imită din ce în ce mai convingător gândirea umană.
Prezentăm în continuare integral interviul acordat News.ro de Anna Sava, studentă la Filosofie:
- Ai fost admisă la MPhil în Classics (Ancient Philosophy) la Cambridge – un program extrem de competitiv. Ce a însemnat pentru tine momentul în care ai primit răspunsul şi cum a început, de fapt, acest drum?
Când am primit răspunsul, am simţit în acelaşi timp bucurie şi emoţie, dar şi destul de multă presiune. Bineînţeles, am fost foarte mândră de reuşită. Pe de altă parte, realizam că intru într-un mediu foarte competitiv, unde trebuie să continui să performez ca să pot rămâne acolo. Admiterea la o universitate de elită nu înseamnă că „ai reuşit” definitiv, ci mai degrabă că ai primit şansa de a intra într-o lume nouă, unde trebuie să dovedeşti constant ce poţi. Ştii că eşti înconjurat de oameni foarte buni, din toată lumea, care au muncit la fel de mult ca tine şi care vor să exceleze, să arate că sunt dintre cei mai buni. Pentru mulţi studenţi, mai ales pentru cei care nu vin din sisteme educaţionale de top, acest pas poate fi destul de dificil şi plin de necunoscute: nu ştii exact ce se aşteaptă de la tine sau cât de reale sunt şansele tale.
Eu am aplicat fără prea multă încredere că voi fi acceptată, dar eram împăcată că am făcut tot ce ţinea de mine. A trebuit să pregătesc un proiect de cercetare asemănător unuia doctoral, dar adaptat pentru 9 luni şi o lucrare de aproximativ 10.000 de cuvinte, la nivel academic. Pe lângă acestea, dosarul a inclus CV-ul, trei scrisori de recomandare şi foaia matricolă. A fost o provocare mare, mai ales pentru că era prima dată când scriam astfel de texte, la un nivel atât de ridicat şi într-o limbă străină.
Deci, răspunsul m-a bucurat şi speriat în egală măsură. Întrebarea care se pune într-un astfel de moment e ce faci cu noile frici, cum le gestionezi, cum faci să nu devină obstacole. Cred că acesta este, de fapt, testul final: să ai forţa necesară pentru a converti atât nesiguranţa, cât şi reuşitele în resurse intelectuale. Dincolo de toate, m-am bucurat enorm că pot studia ceea ce îmi place, că am şansa incredibilă de a face exact ceea ce mă pasionează: filosofia antică, mai ales Platon. Şi că pot face asta într-un program interdisciplinar. Programul MPhil in Classics îmbină studiul limbilor clasice, al filosofiei, arheologiei, istoriei şi filologiei. Cred că o cercetare serioasă a filosofiei antice nu se poate face decât în acest fel, adică laolaltă cu toate domeniile pe care le-am pomenit. Universitatea din Cambridge se distinge prin această abordare interdisciplinară de orice altă universitate din lume. De aceea, pentru mine, este o oportunitate uriaşă.
- Spui că pasiunea ta pentru filosofie a început în liceu. Îţi aminteşti un moment sau un profesor care a declanşat această curiozitate pentru gândirea filosofică?
Profesoara mea de filosofie, de la Colegiul Naţional „Sf. Sava” a jucat un rol esenţial, nu doar pentru orientarea mea academică ci şi, ca să spun aşa, pentru cea sufletească. La ea am văzut pentru prima dată bucuria filosofării şi a educării. Sigur, am mai avut profesori pasionaţi, buni pedagogi, chiar specialişti în domeniul lor; dar Raluca Bujor făcea să transpară simplitatea şi deschiderea totală în relaţionarea cu celălalt, pe care cred că doar un filosof o poate avea. Îmi amintesc faptul că din prima clipă ne-a tratat nu ca pe simpli elevi, ci ca pe partenerii ei de dialog; simţeam că se bucură realmente de participarea, de răspunsurile şi întrebările noastre. Cred că îi datorez enorm din prisma faptului că m-a făcut să văd cum arată filosofia „pe viu”: nu ca ceva în primul rând abstract, o îndeletnicire izolată de cercetător, ci întâlnirea cu o altă persoană în jurul unei întrebări, a unei nelinişti, a unei mirări comune.
Cred că acest contact cu filosofia s-a produs stricto sensu la momentul potrivit, adică în ultimul an de liceu, atunci când pentru cei mai mulţi şcoala nu mai poartă cu sine nimic din vechiul scholé (răgaz), adică trăsătura definitorie şi indispensabilă educaţiei veritabile. În acest an, totul se concentrează în jurul examenului de Bacalaureat, iar orice altceva este pus între paranteze. Totuşi, doamna Bujor a fost şi este profesoara la ale cărei ore reîntâlneam gratuitatea învăţării. Adică nu din manuale, ci unii de la ceilalţi. Aşa am ajuns să frecventez, alături de alţi câţiva colegi, orele ei de filosofie de la toate clasele şi să iniţiem, în paralel, un cerc mai restrâns de filosofie. Indiferent care era „tema” zilei, la filosofie simţeam, poate pentru prima dată, că tot ceea ce discutam era despre fiecare dintre noi, că ne privea în mod direct, pentru că nu se limita la graniţele unui domeniu particular, ci ne conecta cu unitatea din spatele actului educativ în genere. Adică, pentru elevul obişnuit cu studiul izolat al disciplinelor, aparent fără legătură unele cu altele, filosofia poate oferi înţelegerea faptului că acestea au o sursă şi o miză comune: dorinţa omului de a-şi explica lumea înconjurătoare, respectiv formarea de sine la care ajunge prin învăţare.
3. Cum te-a ajutat sistemul educaţional din România în parcursul tău şi unde ai simţit că te limitează? A existat un moment în care ai fost nevoită să cauţi mai mult în afara şcolii?
Ar fi nedrept să menţionez doar hibele sistemului educaţional din România. Deşi există extrem de multe aspecte care trebuie îmbunătăţite urgent, cum ar fi adaptarea programelor şcolare la noile realităţi sociale care ne înconjoară, finanţarea corespunzătoare şi încurajarea unui astfel de demers, sunt şi lucruri care funcţionează. Să nu pierdem din vedere cele două elemente care constituie scheletul învăţământului, adică profesorul şi elevul. Am avut privilegiul de a studia la un liceu foarte bun (Colegiul Naţional „Sf. Sava” din Bucureşti) şi ştiu că există o mulţime de profesori competenţi şi determinaţi, după cum există şi o mulţime de elevi curioşi şi dornici de a învăţa. Cred, cu destulă modestie, că m-am numărat printre cei din urmă şi sper să mă pot număra cândva printre cei dintâi. În cazurile fericite, cele două categorii se întâlnesc, iar atunci se întâmplă lucruri minunate. Însă când acest lucru nu se întâmplă, de cele mai multe ori nu poţi învinui profesorul şi cu atât mai puţin elevul care, contrar opiniei comune, nu are datoria de a fi interesat şi determinat. Elevul este, prin excelenţă, un om în formare, căruia nu i se poate imputa faptul că nu a fost „de la sine” mai studios şi mai curios. Aş spune chiar că, din nefericire, sunt mai numeroase situaţiile în care curiozitatea sa inerentă este inhibată la şcoală. Eu cred că aceste „virtuţi”, dacă le putem numi astfel, trebuie cultivate de către sistemul educaţional, nu asumate ca fiind de la sine înţelese.
Unul dintre principalele obstacolele pe care le văd eu în acest moment este faptul că elevilor şi profesorilor nu le este facilitată întâlnirea, printr-o programă şcolară prietenoasă cu interesele copilului şi adolescentului în formare. Şi eu m-am confruntat cu multe momente în care mi-am pierdut interesul faţă de diverse discipline şi am căutat să umplu acele goluri prin activităţi extra-şcolare. Dar societatea nu ar trebui să se bazeze niciodată pe faptul că elevii se vor auto-educa; aceasta este o pretenţie pe cât de neverosimilă, pe atât de nedreaptă.
4. Din perspectiva ta, ca studentă la filosofie, cum ar trebui să arate o evaluare care chiar testează gândirea critică? Ai simţit în şcoală că modul în care eşti evaluată nu reflectă cu adevărat ceea ce ştii sau cum gândeşti?
Am simţit de multe ori că ceea ce este evaluat nu este modul de gândire, ci capacitatea de a ingera cantităţi mari de informaţii, indiferent dacă sunt sau nu însoţite de raţionament. Pentru Platon, opinia adevărată (adică conformă cu realitatea) lipsită de explicaţie sau de raţionament este în mod esenţial necunoaştere. În ce mă priveşte, am fost dintotdeauna un copil care, dacă nu înţelegea, nu reuşea să reţină informaţii, iar acest lucru s-a resimţit mai cu seamă la acele discipline specifice profilului real pe care l-am urmat. Deşi am avut în general note mari, evaluările la aceste materii erau mereu o sursă de angoasă, căci simţeam că nu stăpânesc în mod real informaţiile care sunt testate. Fără un efort extra-curricular consistent de apropriere şi traducere într-un limbaj accesibil, majoritatea informaţiilor rămân foarte abstracte şi desprinse de realitatea concretă care ne înconjoară. E un reproş care i se aduce adesea filosofiei dar care, foarte frecvent, se aplică disciplinelor „concrete” precum fizica sau chimia.
Cred că o evaluare care chiar testează gândirea critică este una axată pe felul în care elevul reuşeşte să creeze punţi între informaţiile teoretice şi realitatea practică a lumii înconjurătoare, traducându-şi sieşi constant ceea ce află de la profesor. Desigur, aceasta este o competenţă care nu poate fi testată înainte de a fi predată. În mod ideal, această capacitate ar însemna ca elevii să poată (ba chiar să fie încurajaţi) să se desprindă oricând de jargonul manualului şi să rescrie informaţiile într-un limbaj propriu, precum şi să le reordoneze într-o structură proprie. Cu alte cuvinte, integrarea versatilă şi creativă a simplei teorii în propria lume internă care – şi aici este lucrul minunat – arată diferit pentru fiecare. Cred că o societate care nu cultivă diferitul din fiecare individ, pentru ca mai apoi să faciliteze colaborări şi întâlniri între perspectivele variate, este o societate care stagnează. Iar pe băncile şcolii, cultivarea diferitului nu înseamnă altceva decât învăţarea elevului să gândească critic. Dacă mi s-ar cere să compun un test de chimie (ceea ce nu cred că ar fi o idee prea bună), i-aş provoca pe elevi să explice lecţia fără să folosească niciun cuvânt din cele predate; sau, şi mai bine, i-aş provoca să deseneze ceea ce au învăţat; sau să mimeze.
5. Ai studiat filosofia la Universitatea din Bucureşti şi vei absolvi ca şefă de promoţie. Ce crezi că a făcut diferenţa în parcursul tău: disciplină, curiozitate, mentori, context academic?
Cred că toate lucrurile menţionate au contribuit. Disciplina a venit natural în momentul în care am găsit ceea ce mă pasionează. Nu am simţit nicio clipă că e prea greu să citesc sau să scriu despre ceea ce mă interesează. Din contră, atunci mă simt cel mai liberă. Am avut în acelaşi timp norocul de a întâlni nişte mentori excepţionali, ale căror interese coincideau, din fericire, cu ale mele. E un lucru foarte preţios în lumea academică şi, printre altele, un factor important în admiterea la programele de top din întreaga lume.
Eu am încercat mereu să traduc lucrurile despre care învăţam în termenii unei probleme comune, care mă face curioasă – cum e problema educaţiei, aşa cum s-a cristalizat în cei trei ani de facultate. Sigur, rezultatele academice mi-au garantat admiterea la masteratele la care am aplicat, dar nu au fost niciodată un scop în sine. În facultate, atitudinea generală nu m-a făcut nicio clipă să simt că notele ar fi primordiale. Este, poate, unul dintre puţinele locuri în care a gândi liber şi a trata cu seriozitate ceea ce gândeşti sunt lucruri preţuite şi căutate. Iar studenţii care fac asta sunt evaluaţi în consecinţă şi încurajaţi.
Există anumite subiecte şi, implicit, anumiţi profesori de care m-am apropiat mai mult şi sub îndrumarea cărora am crescut. Ei sunt şi cei care m-au ajutat să public, să particip la conferinţe şi la seminarii de cercetare sau să îmi transpun ideile în eseuri. Sunt sigură că aceste experienţe au jucat un rol decisiv.
6. Ai publicat, ai participat la conferinţe internaţionale şi ai fost implicată în seminarii de cercetare avansată încă din timpul facultăţii. Cât de accesibile sunt, în realitate, aceste oportunităţi pentru studenţii din România?
Răspunsul este unul dificil, tocmai pentru că, după cum spuneam, în cazul meu ele au fost rodul unei întâlniri fericite cu anumiţi mentori. Cred că astfel de oportunităţi există, dar de multe ori nu reuşesc să atragă studenţii într-un mod tocmai eficient sau sunt insuficient promovate. Oricine poate publica în revistele de specialitate, dar acest lucru nu este cunoscut sau nu este încurajat în mod explicit. Eu am fost încurajată şi de aceea am şi aflat că se poate.
Cel mai probabil, nu m-aş fi încumetat de una singură să trimit texte spre publicare. Lumea publicaţiilor este un univers care intimidează în genere, cu atât mai mult pe studenţii de licenţă. Cred că accesul la astfel de oportunităţi depinde de un echilibru între iniţiativa studentului şi sprijinul profesorilor.
Un lucru pe care l-am descoperit cu plăcere este că universitatea este locul (şi momentul) ideal în care să îţi creezi propriile oportunităţi; eşti liber să înfiinţezi cluburi cu alţi studenţi sau să organizezi tu însuţi conferinţe şi webinarii. Implicarea în astfel de activităţi – pentru tine şi pentru alţii – nu e doar o formă de participare la viaţa academică, ci şi la cea socială. Universitatea presupune o formă de comunitate, în care înveţi să iei iniţiativa pentru o cauză, să aduni oameni diferiţi în jurul unui scop comun şi, de ce nu, să creezi noi oportunităţi pentru ceilalţi. După părerea mea, acesta este un exemplu de bună practică pe care am putea să îl preluăm de la universităţile occidentale, unde viaţa comunitară din sânul celei academice este foarte valorificată şi încurajată.
7. Pentru mulţi tineri, filosofia pare „abstractă” sau fără aplicabilitate practică. Cum ai explica, pe înţelesul unui elev de liceu, de ce avem nevoie de filosofie astăzi?
Primul lucru care îmi vine în minte este că, decât să îi explici unui copil de liceu de ce este nevoie de filosofie, mai bine îi arăţi de ce este nevoie de filosofie. Filosofia este cât se poate de vizibilă, atunci când este internalizată – de la felul în care pui întrebări şi interacţionezi cu ceilalţi, până la felul cum structurezi informaţiile şi studiezi un domeniu.
Cred că, la vârsta adolescenţei, puterea exemplului este mai mare decât a oricărei explicaţii şi sunt convinsă (din proprie experienţă) că tinerii simt atunci când cel din faţa lor gândeşte limpede şi liber şi respectă asta. Dar, dacă ar trebui totuşi să ofer o explicaţie, aş spune că filosofia îţi antrenează şi îţi protejează gândirea. Mai simplu spus, o viaţă petrecută filosofând nu trebuie să fie în mod necesar una dedicată cercetării filosofice, ci una în care, indiferent cu ce te-ai ocupa, priveşti lucrurile critic, chestionezi informaţiile pe care le primeşti, mai înainte de a le accepta sau respinge şi, în consecinţă, nu te laşi manipulat cu uşurinţă.
În ziua de azi, când suntem bombardaţi constant de informaţii venite pe toate canalele – din cărţi, de la televizor, de la prieteni, de pe TikTok, din reclamele de pe stradă – e mai important ca oricând să învăţăm de mici să luăm cu un gram de sare şi să filtrăm ceea ce ni se livrează. Nimeni nu vrea să fie manipulat. Iar filosofia este ca o pereche de ochelari, pe care dacă te obişnuieşti să o foloseşti de mic, îţi va ţine mintea sănătoasă şi trează. Iar acest lucru e cu atât mai important într-o lume a „inteligenţei artificiale”, care ne poate păcăli din ce în ce mai uşor că gândeşte. E foarte periculos să cădem în această plasă şi să nu mai reuşim să facem diferenţa între gândire şi simpla ei imitaţie. Aici, filosofia e hârtia de turnesol, ceea ce o face probabil unul dintre cele mai preţioase domenii ale viitorului.
9. Privind înapoi, ce ai schimba în sistemul educaţional românesc?
Aş încerca să integrez în structura programelor şcolare mai multă interdisciplinaritate. Cred că de multe ori elevii rămân cu impresia că materiile pe care le studiază nu au legătură unele cu altele şi că e suficient să le tratezi izolat unele faţă de celelalte. De aceea, avem o mare doză de neînţelegere cu privire la rostul pentru care învăţăm ceea ce învăţăm. Iar neînţelegerea produce inevitabil indiferenţă. Dacă nu am de gând să „mă fac matematician sau medic”, la ce mă ajută matematica şi biologia? Dacă nu am de gând să „mă fac scriitor sau istoric”, la ce mă ajută literatura şi istoria?
Sunt ferm convinsă că elevii ar beneficia enorm de pe urma înţelegerii unităţii care stă în spatele diversităţii de subiecte şi discipline pe care le studiază. Un exemplu clar al acestei lipse de interdisciplinaritate este nefericita separare între „uman” şi „real”, care le inoculează copiilor ideea că ceea ce este uman nu este real, iar ceea ce este real nu este uman. Nu ştiu dacă există o prejudecată mai nocivă pentru educaţie. Pe vremuri, învăţaţii erau deopotrivă „oameni de ştiinţă” şi „oameni de litere”, matematicieni şi filosofi, pentru că toate disciplinele care astăzi sunt segregate în cele două „categorii” erau privite ca domenii ale spiritului uman.
Cred că o societate arată că a evoluat şi că prioritizează educaţia atunci când elevii sunt încurajaţi să studieze interdisciplinar domeniile aparent cele mai distincte. Merită să ne întrebăm cu toţii cum ar arăta o oră de biologie la care înveţi despre teoriile atomiste ale antichităţii sau despre asumpţiile filosofice cu privire la infinit şi la raportul parte-întreg, care au făcut posibilă ideea micro- şi macro-organismelor. Sau o oră de literatură la care profesorul de matematică se alătură pentru a descifra cot la cot cu elevii ce anume din Dan Barbilian l-a făcut cu putinţă pe Ion Barbu (şi vice-versa).
10. Ce urmează pentru tine după Cambridge? Cum îţi imaginezi că vei folosi filosofia, nu doar ca domeniu academic, ci ca instrument pentru societate?
După masterul de 9 luni de la Cambridge mă voi înscrie la doctorat. Mi-ar plăcea să continui să cercetez problema educaţiei şi să leg cunoştinţele despre originile educaţiei (cu care mă ocup în momentul de faţă) cu realitatea socială contemporană. Aş vrea să investighez maniera în care comunităţile se construiesc şi se conturează concomitent cu imaginea despre om şi formarea sa (culturală, spirituală, educaţională etc.).
Dar nu văd domeniul academic doar ca pe un drum de cercetare, ci sper să devin cândva profesor. La master îmi voi construi cercetarea în jurul imaginii întoarcerii în peşteră, propusă de Platon în dialogul Republica, care este o imagine a educaţiei. Mă interesează să înţeleg de ce, atât de timpuriu în gândirea europeană, s-a născut ideea că filosoful (sau gânditorul) are datoria de a coborî înapoi „peşteră”, adică în societate, pentru a-i scoate de acolo şi pe ceilalţi, arătându-le ceea ce el a înţeles în urma căutărilor sale. Tema cercetării mele nu este doar un capriciu intelectual, ci ceva profund personal şi cred că schimbările autentice nu se produc decât atunci când cineva se dedică total domeniului său.
Aşa cum am făcut şi până acum, îmi doresc să mă implic în proiecte sociale, prin care să ajung la cât mai mulţi tineri şi să îi apropii de filosofie şi de gândire critică, pentru că ele sunt, cum spuneam, „instrumentele” cheie ale viitorului. Poate că un singur om nu poate schimba un sistem educaţional, dar cred că o reţea de oameni motivaţi, cultivaţi şi dispuşi să colaboreze pot aduce o schimbare semnificativă. Şi ma gândesc la un nivel cât se poate de concret: prin propunerea de politici publice, prin parteneriate locale cu şcoli şi licee, prin colaborare cu ONG-uri dedicate educaţiei şi patrimoniului cultural. Însă, pentru a face toate acestea, e nevoie de o pregătire temeinică în înţelegerea fundamentelor comunităţii şi ale relaţiilor sociale, precum şi în înţelegerea esenţei educaţiei, aşa cum s-a conturat în Antichitatea timpurie şi cum a evoluat în epocile ulterioare. E ceea ce se va întâmpla la Cambridge şi după.
