Arestată de Securitate în anul 1959, pe când era elevă în vârstă de doar 15 ani în Reghin, pentru aderarea la o organizație anticomunistă clandestină – ‘Uniunea Tineretului Liber’, creată de un coleg de liceu, Nina Moica s-a reîntors în orașul natal pentru a-și lansa volumul ‘Ce a rămas din tot ce a fost – Povestea nespusă a Ninei Moica’.
Deși nu se aștepta ca oamenii să o primească cu brațele deschise, dată fiind experiența sa de după eliberare, din anii ’60, sala de spectacole a Bibliotecii Municipale ‘Petru Maior’ din Reghin a fost neîncăpătoare miercuri seara.
Oamenii au venit pentru a asculta povestea tinerei pe care regimul comunist a condamnat-o inițial la o pedeapsă extrem de aspră pentru un copil: 20 de ani de muncă silnică și 8 ani de degradare civică sub acuzația de uneltire împotriva ordinii sociale, pentru că acel grup de tineri discuta critic la adresa regimului și răspândea manifeste.
Nina Moica, acum în vârstă de 83 de ani, a petrecut aproape 5 ani în unele dintre cele mai crunte închisori comuniste, printre care Jilava, Botoșani, Arad și Oradea, fiind supusă la foame, frig, umilințe zilnice și izolare totală. Însă cea mai mare durere a ei a fost, precum a declarat, faptul că familia ei a avut de suferit.
Volumul autobiografic ‘Ce a rămas din tot ce a fost – Povestea nespusă a Ninei Moica’ este o carte de memorii, editată alături de istoricii Alin Mureșan și Clara Mareș.
‘Întoarcerea acasă a fost foarte emoționantă. Pentru că mă temeam că nu vine nimeni. De ce? Pentru că atunci când m-am eliberat, sinceră să fiu, m-a durut foarte tare că nu am prea fost primiți cu brațele deschise, că lumea se temea. Eu am încercat să înțeleg că toată lumea era speriată, nu puteai să te bucuri. Era înainte de Revoluție, când Securitatea era în floare și acum mă bucur că am revenit. Mă bucur că a fost atâta lume interesată, că, de fapt, ăsta e rolul meu și cartea a apărut pentru că oarecum am fost forțată să o fac. M-au tot rugat de ani de zile. Eu vorbesc prin școli pe unde m-au tot invitat și toată lumea spune ‘dar scrie, scrie, scrie’. Datorită celor doi editori – istoricii Alin Mureșan și Clara Mareș – s-a întâmplat toată treaba (…). Mi-a fost greu să revin acasă (…) pentru că acolo, când m-au arestat în seara aceea erau toate amintirile: cu casa răsturnată, cu poliția acolo, Securitatea, mai corect spus, spaima care era în sufletul meu. Și vă rog să mă credeți că niciodată nu mi-a păsat de mine. Totul era legat de părinții mei, de frica că i-am supărat, așa m-am chinuit și cred că nu știu dacă mă lecuiesc până am să închid ochii de regretele astea pe care le am față de ei’, a declarat, pentru AGERPRES, Nina Moica.
Cu toate că a fost eliberată în iunie 1964 în urma unui decret general de grațiere, ea a purtat și ulterior stigmatul de ‘dușman al poporului’, fiind supravegheată continuu.
Lansarea de carte de miercuri a luat forma unui dialog profund de recuperare a trecutului între Nina Moica și artistul vizual Zamfira Zamfirescu. Cele două au descoperit o coincidență interesantă: și-au trăit copilăria pe aceeași stradă din Reghin, strada Apalinei, la doar câteva case distanță, învățând la aceeași școală generală și jucându-se pe malul Mureșului.
Zamfira Zamfirescu a relatat un moment dintr-o plimbare recentă pe care au făcut-o împreună pe strada copilăriei lor, unde Nina Moica nu mai călcase din noaptea arestării.
‘Când am ajuns în fața porții, n-a vrut să intre, nu a vrut, a zis că nu, că poate mai trăiește nu știu ce om, care atunci le-a făcut rău. Și am zis: doamnă, ăla e oale și ulcele acum, cum să mai trăiască din anii ’50? Hai să intrăm. A fost foarte emoționant, mai ales că mi-a mărturisit că n-a fost în acea curte, n-a mai fost din noaptea arestării, deci a fost un lucru care cel puțin pe mine m-a emoționat foarte, foarte tare (…). A dorit să-i fac câteva fotografii în grădină și a ținut neapărat să-i fac una și lângă treptele casei și, în timp ce stăteam și o așezam cum să stea în fotografie, să încapă mai bine, a apărut o turturică care a început să cânte, așa ca turturelele. Și am zis ‘Doamna Moica, auziți acea turturică, cineva vă spune bine ați venit acasă’. Știți că în folclor se spune că turturelele astea și cântecul lor sunt de fapt mesaje pe care le primim de la cei dragi, care continuă să ne iubească și să ne dea semne. Și am tăcut amândouă. Tuturica a mai cântat o dată, de vreo două ori, chiar mie mi-au dat efectiv lacrimile acolo, am lăsat-o puțin așa, să se reculeagă, să se gândească la ale dânsei’, a afirmat aceasta.
Zamfira Zamfirescu a tras și un semnal de alarmă privind prezentul, arătând că mugurii comunismului încep din nou să apară.
‘Se pare că muguri ai comunismului au început din nou să înflorească pe aici, pe colo și poate că ar fi bine să spunem tot mai mult ce a însemnat comunismul celor care au impresia că nici n-a fost mare lucru… oameni de felul acesta trebuie să mărturisească cum a fost, de fapt, cu adevărat comunismul și mai ales ororile care s-au întâmplat la instalarea comunismului’, a mai spus Zamfira Zamfirescu.
Autoarea însăși a subliniat importanța educării noilor generații, taxând dezinteresul tinerilor absorbiți de tehnologie.
‘Sunt unii care sunt receptivi, dar, din păcate, puțini. Emoționează însăși întâmplările care să le spun. Le mai cer câteodată să-și lase telefoanele sau dacă nu sunt interesați, să nu stea, că nu-i oblig. Sinceră să fiu, când vorbesc, dacă văd că se uită pe telefoane mă irită oarecum că vorbesc degeaba, adică nu sunt interesați. Da, astea sunt vremurile. Toată lumea e înnebunită cu tehnica asta. Încerc să le spun să înțeleagă ce s-a întâmplat în comunism, pentru că ei au impresia că sunt povești, or au fost realități crunte. E multă literatură pe piață, multe mărturii de-ale deținuților, așa că e păcat de Dumnezeu să nu le citești (…) Eu, acum, să fiu tânără, aș face cu multă pasiune istorie și aș face cercetare pentru că s-au deschis arhivele, sunt multe lucruri de aflat’, consideră Nina Moica.
Scriitoarea a adăugat că tinerii nu înțeleg astăzi conceptul de libertate.
‘Eu înțeleg libertatea pentru că tinerii din ziua de azi nu prețuiesc libertatea, nu știu ce înseamnă opresiunea, ce înseamnă să ai niște obligații – tata stătea câte trei nopți, pe vremea lui Ceaușescu, la rând la butelii de aragaz -, tremuram că vin să ne ia sacul de făină din pod. Deci au fost cu totul și cu totul alte vremuri și o etapă în care a crescut poporul român. În perioada aia s-a făcut colectivizarea, cu atâtea sacrificii, și lumea nu știe, a uitat’, a mai subliniat Nina Moica.
În public s-a aflat și Irina Cooș, președinta Filialei Mureș a Asociației Foștilor Deținuți Politici, care a împărtășit o bucată din același destin tragic.
Colege din clasa a V-a și prietene bune, cele două fete au fost arestate în aceeași zi, însă regimul de detenție le-a separat complet, ajungând să se revadă abia după aproape jumătate de deceniu de teroare.
‘Am fost colege din clasa a V-a, prietene bune. Am fost arestate în aceeași zi și, culmea, ne-am întâlnit după 5 ani la poarta închisorii din Oradea, când ne-au dat drumul și ne uitam una la cealaltă și nu ne venea să credem că am fost în aceeași clădire și noi nu știam una de alta și nu ne vedeam niciodată, că așa era, fiecare cu camera ei. Am retrăit, vrând-nevrând, din poveștile ei. În închisoare ne-am despărțit. Eu am avut nefericirea să nu am statutul de minoră, că am fost obraznică la proces și am zis că urăsc comuniștii și din cauza asta mi s-a tăiat dreptul de minoră. Eu am lucrat tot timpul și din Târgu Mureș am fost dusă în Miercurea Ciuc la închisoare. Motivul arestării a fost că făceam parte din Uniunea Tineretului Liber. Ce am făcut? Am scris niște manifeste, am făcut niște caricaturi pe care eu aveam sarcina de le pune în cutiile poștale. Am făcut acele scrisori și, în ziua când am fost arestată, a fost furtul armelor. Noi, fetele, nu am fost implicate (…). Aveam o grădină mare și acolo am săpat când am auzit că sunt probleme. Acolo am ascuns jurământul, acolo am ascuns caietul nostru, deci toate actele ce le aveam noi. Au făcut de trei ori percheziții și le-au găsit. Psihic nici acum încă nu pot să spun că sunt bine, mai ales că am mai avut și alte probleme în viață’, a afirmat Irina Cooș.
Această reîntâlnire de la Reghin nu a fost doar o simplă lansare de carte, ci o confruntare directă cu un trecut dureros, un imbold de trezire pentru generațiile actuale și o dovadă vie a faptului că rănile lăsate de opresiunea comunistă nu se vindecă complet niciodată.
Foto: (C) DORINA MATIŞ/AGERPRES
